În vara asta, cele trei zâne din proiectul SlowRide au plecat brambura, fiecare pe unde a apucat. Despre ce-au făcut Ina și Roxana știți deja (iar ce a rămas de povestit sigur nu va întârzia să apară). Singura treime din SlowRide care încă nu face parte din Lumea Mare este Alexa. Îmi fac și eu debutul aici, între poveștile de drum, cu amintiri calde din Praga.
Se dau doi bucureşteni cu sămânţă de drum, două motociclete curajoase şi două săptămâni de concediu. Se condimentează cu planuri uitate acasă, probleme medicale, încăpăţânarea de a nu folosi GPS-ul. Ce-a ieşit? O poveste care să meargă numai bine cu vinul fiert şi nopţile de iarnă când o să ne uscăm de dorul drumurilor călare.
Cum am ajuns în Praga, am povestit aici pas, cu pas, cu pas , cu pas. (Nota autorului: fiecare “pas” este o etapă din călătorie.)
Dar, pentru că pauza noastră din capitala Cehiei s-a petrecut complet fară motociclete, de care nu ne-am atins până în dimineaţa plecării, am zis că istoria zilelor din Praga se potriveşte mai bine cu o postare pe LumeaMare, decât cu una pe SlowRide.
Am ajuns, aşadar, în Praga vineri seara, pe 10 august. În privința campingului, ne-a fost ușor. Aveam o recomandare de la un prieten, pe care o transmitem cu drag mai departe. Pe strada Trojska, într-un colț de Pragă, sunt înşirate gard în gard o sumedenie de campinguri. În afară de Budapesta, pentru noi a fost cea mai nimerită alegere. Campingul se află în oraş, la zece minute distanţă de staţia tramvaiului care să ne ducă în centru, bilete am cumpărat de la gazdă şi tot gazda ne-a dat o schemă a transportului în comun și a centrului vechi. Eram niște turiști fericiţi, vorba cântecului. Seara de vineri am petrecut-o în oraș, într-o scurtă recunoaștere.
Cum arată o capitală de interes turistic, vineri seară, într-o lună de vară… e lesne de imaginat.
N-am apucat să vedem decât Charles Bridge. Adică noi așa am vrut. De fapt, am văzut o armată de turiști și-o armată (dar ceva mai mică) de vânzători ambulanți. Despre statui și stare nu prea pot vorbi. Că n-aveam loc unii de alții. Așa că, după o masă decentă, o bere locală și câteva tentative de poze făcute cu săpuniera, fără trepied, am tras la somn.
Sâmbătă am fi vrut să ne răzbunăm. Dar cam greu pe o ploaie mocănească și un frig de ni s-au chircit și sufletele. Ca doi motocicliști serioși, n-aveam la noi de niciunele. Nici umbrele, nici pelerine de ploaie, nici cine știe ce haine groase. Pardon, eu aveam combinezonul de ploaie împrumutat de la Roxana, dar nu mă trăgea ața să umblu ca extraterestrul prin oraș. Abia pe la cinci amiaza, când s-au mai risipit norii, am avut curaj să scoatem nasul din cort. Și unde să mai mergem la ora aia? Pe-aproape, mai mult într-o plimbare înainte de somnul de noapte.
Am luat-o la trap, pietonal, pe Trojska, unde ne-au văzut ochii. Întâi am găsit Castelul Troja. Conac, i-aș spune eu, mai pe românește. Cu grădini frumoase, tăiate la milimetru, cu labirint din gard viu și o livadă de meri la care pofteam strașnic. Din păcate, închis pentru vizitare, din pricină de nuntă locală. Altcândva nu își găseau și oamenii ceia!
Peste drum de intrarea principală în conac, am dat de Grădina Zoologică. O intrare frumoasă, ca „Walk of fame”, cu stele în pavaj și amprentele diverselor animale care ne-ar fi așteptat după turnicheți. Arăta atât de bine încât am fost convinsă că iar o să mă enervez zdravăn dacă aș fi văzut cum se poate la alții și aici, acasă, nu. Așa că am hotărât, cu acordul prințului consort, să nu dăm banii pe biletul de la zoo, dar să vizităm grădina botanică, mai mică și mai ieftină.
Credeam eu.
În primul rând, accesibilă n-a fost, căci am urcat pieptiș, pe o potecuță, până am dibuit intrarea. Da, sunt sigură că ar fi fost și alt drumeag, dar dacă pe ăla îl găsisem, doar nu era să ne întoarcem din drum. Cu obrajii roșii, limba scoasă și răsuflarea grea am cerut, mai mult din mânuțe, două bilete de adulți.
Nu mă ajută cuvintele să descriu nici frumusețea, dar nici organizarea. Tăblițele explicative erau doar în cehă, însă erau scrise atât în grafie normală, cât și în Braille. Am găsit acolo un adevărat muzeu al naturii. De la fosile, la flori de grădină, la vegetaţie mediteraneană. A urmat grădina japoneză, apoi pădurea de foioase şi de conifere. N-a lipsit nici sectorul dedicat deșertului.
De partea cealaltă, spre sud, Grădina îngloba o capelă veche, construită de boierii locului pentru țăranii care nu reușeau să ajungă la slujbe din pricina inundațiilor. Dincolo de gardul ei, podgoria St. Claire. Ne-am plimbat ore bune pe-acolo și nu ne-am fi dat duși dacă nu venea ora închiderii peste noi. În plus, foamea ne cam dădea ghionturi zdravene. Cum să zic, trăgând linie după ziua de sâmbătă, ne-am găsit mai obosiţi, în prag de răceală, dar îmbogăţiţi sufleteşte. Am mai încercat două neamuri de bere locală şi am dat stingerea.
Duminica ne-a întâmpinat cu soare. Noi am venit la schimb cu o poftă straşnică de cotrobăit prin toate lăzile de zestre ale oraşului. Pe la zece dimineaţa ieşeam pe poarta campingului, cu bilete noi pentru tramvaiul 17. Am tăiat de pe listă, din mers, cam toate obiectivele cu bilet de intrare. Asta fiindcă m-au apucat nişte nervi nervoşi când am găsit taxă la intrarea în sinagogă şi în vechiul cimitir evreiesc. Mă rog, toane de femeie cu finanţe numărate.
Am căscat gura la toate ornamentele aurite ale clădirilor şi m-am minunat de ciudatul obicei de a zugrăvi pe faţadele clădirilor scene biblice, ori vreun sfânt. Am urcat (multe trepte mai au ăştia în Praga lor) până la Metronom şi la colecţia de başcheţi atârnaţi de-un cablu.
De-acolo de sus, Praga e copleşitoare, cu Vltava şi podurile ei. Am luat drumul castelului celui mare, cu catedrala sa cu tot. Sigur că nu puteam să nimerim o cale de acces normală, pe poarta din faţă. Am traversat parcuri, am urcat şi coborât scările Grădinii Regale Belvedere şi, când să fim obosiţi, am descoperit calea spre curtea cea mare a monumentelor.
Despre Catedrala Sf. Vitus, cui a văzut-o, nu ai ce să-i mai spui. Cui nu, te ia ameţeala întrebându-te cu ce să începi. Ce ştiu clar e că, dacă mai ajung prin Praga, musai să iau cu mine un binoclu. Atâta nebunie de detalii nu mi-a fost dat să văd în viaţă. Euforiei i-au urmat alte scări, întortocheate, ba în sus, ba în jos. În toată perindarea asta, am văzut de sus, din pragul unei curţi a castelului, o gloată împietrită, urcată pe un zid.
Am coborât spre oraş cu ţelul bine definit de a găsit peretele acela plin de statui.
Uşor de zis. Am revăzut pozele. Am făcut estimări geografice. Nimic nu ne aducea mai aproape de „ce-o fi fost zidul ăla”. Am întrebat doi jandarmi. M-au trimis la zidul lui John Lennon şi la o poartă cu mii de lacăte. Am profitat că ne-am nimerit acolo, lângă un parc, să ne mai odihnim oasele bătrâne, căci trecuse de amiază şi noi nu ne mai opream. Norocul nostru a fost un centru de informare turistică. Din trei semne, „două la stânga şi una la dreapta”, ne-a îndreptat spre unde voiam să ajungem. Curtea Senatului. O altă grădină fără seamăn, cu zugrăveli din legenda Troiei, cu autor necunoscut, cu havuz cu pești portocalii și păuni țanțoși dar, mai ales, cu acest perete rupt din vise, cu forme bizare, monştri şi ferestre spre nicăieri.
Loc numai bun să ne odihnim un pic, dar numai un pic. Duminica era pe sfârşite, iar eu plângeam de mult că vreau acolo, acolo departe, unde se vede turla ceea.
Visul meu se chema Palatul Vysehrad și avea două defecte mari. Întâi că era departe. Al doilea – că era (aveam să aflăm, bieții de noi) sus de tot, pe-o culme de deal, de iar ne-au ieșit ochii în urcare.
La biserica sfinților Petru și Paul am ajuns la timp să ascultăm clopotele bătând de ora 8. Despre intrat, nici nu s-a mai pus problema. Așa că ne-am plimbat pe mărgini, nu că n-am fi avut ce vedea. Parcul castelului era o frumusețe. Am găsit și o hartă a orașului, încrustată în metal. N-am mai putut vizita, la ora cu pricina, decât cimitirul. Acolo am observat cu stupoare cum că trei sferturi din femei se chemau Rodina. Aveam să aflu o lună mai târziu că rodina înseamnă de fapt familie. Să fi fost vreo 9 ceasul când ne-au dat afară și din cimitir, sub pretextul că vor să închidă. Hal de tratament.
Ne-am dat învinși și am luat-o spre camping, ușurel-ușurel, că nu ne mai țineau picioarele.
Am mai fi vizitat noi, dar ne-am priceput ca, înainte de weekend, să mutăm banii dintr-un cont în altul. Așa încât, la mine nu mai erau, iar la el încă nu ajunseseră. A trebuit să ne descurcăm cu ce aveam prin portofele, nu prea mulți. Așa că ne-am zis că soarta a grăit. Urma împachetarea și luni dimineața să luăm și alt drum, nu carecumva să ne învățăm cu statul, Doamne fere’.
Impresii scrise de: Alexa Catalina
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!