Da’ ce bă, nu se-nţelege? (Articol scris de mama virgulelor)

Da’ ce bă, nu se-nţelege? (Articol scris de mama virgulelor)

Mă chinuiesc de mult să găsesc un răspuns la întrebarea asta. Ştii de cât timp? De vreo… să tot fie 7-8 ani. De atunci de când un coleg de muncă mi-a reproşat  în momentul în care eu îi corectam al 214-lea dezacord între subiect şi predicat că „da’ ce bă nu se înţelege ce spun?!”. Şi m-a închis. Ca la şah. Ba da, se înţelegea.

M-am dus şi la şcoli, nu contează care, că nu ne tăiem în diplome pe-aci, m-am dus, zic, şi-am găsit parţial un răspuns: „calitatea comunicării pe care eşti în stare să o susţii determină într-un final calitatea vieţii şi a nivelul de trai”. Păi da, dar parcă tot nu-mi dă tot răspunsul, nu-mi dă argumentul final, n-am cu ce mă duce în faţa următorului care va zice „Da’ ce mă, nu se-nţelege?”. Te rog să mă scuzi, mie mi-a zis mama că nu e frumos să vorbesc cu „mă” şi „bă”, dar doar citam din nişte ipotetici iluştri necunoscuţi. Da, nu am găsit răspunsul, pentru că se va da unul jos din vreun jeep (înlocuieşte cu orice marcă de maşină la alegere, scumpă, mare şi de prost gust într-un oraş aglomerat), îmi va scuipa vreo trei coji de seminţe  pe pantofii mei prăfuiţi de mersul pe jos şi de cât m-au călcat alţii pe picioare prin autobuz, şi-mi va zice: „ce zici tu… donş’oară acolo de nivelu’ de trai?”.

Deci, nu e bine. Mai căutăm. Mai căutăm şi găsim diverse filmuleţe pe youtube, care susţin că mă-ta are cratimă (nu, nu a dumneavoastră, vorbeam aşa, în general) şi că pe limba română o ştie toată lumea, „e prea mainstream”. Mă mângâie şi-astea un pic pe urechile zgâriate de te miri ce abuzuri pe care le aud zilnic în jurul meu şi mă lasă tot fără răspuns, oricât de obraznic-isteţe ar fi filmuleţele respective, tot nu ajută cu nimica: ele se adresează celor care ştiu deja că „mă-ta” se scrie cu cratimă. Ceilalţi or să zică în cor: „cu-ce-măăăă? Mai bine treci la cratiţă”.

Mă simt un fel de Don Quijote cu regulile de scriere în limba română, aşa cum mă simt şi pe SlowRide unde predic în neştire să respectăm regulile de circulaţie. Am senzaţia că mă ascultă tot cei care oricum o fac deja. (Asta, treaba asta cu respectarea o fac deja. Vezi limba română ce subtilităţi faine aduce cu ea?)

De ce să te chinuieşti să vorbeşti şi să scrii corect? De ce?

Habar n-am. O sun pe mama, ca orice erou de film rănit, care caută alinare tot la mă-sa (da, aia cu cratima) când i-e greu. Nu ajung la nicio concluzie cu ea: ea a fost profă de română din convingere şi din pasiune, vorba ei: „mie îmi plăcea limba română vorbită şi scrisă corect. O iubeam, şi-mi plăceau şi poeţii”. Altă idealistă. Hai măi mamă că nu pot să mă duc în lume cu argumentul ăsta! N-am făcut nimic cu ea. Însă mi-am confirmat o bănuială: pe vremea ei, toţi tinerii o rupeau pe franceză amestecată cu română, cam aşa cum facem noi acuma cu engleza. Chestie de modă, de cântecele pe care le prindeau la radio, de vinilurile care se găseau (cu greu)  şi de limba predată în şcoli. Era doar o modă, care a trecut. Acuma, la noi romgleza e pe toate drumurile şi ferească sfântul să ataci moda asta. Am făcut-o odată între prieteni, la o bere, şi s-a lăsat cu killăreală1. Înţelegi? Sau m-am amuzat odată cu o colegă la o prezentare ţinută de un blogger celebru la care participau multe „piariste2”, care vorbeau aşa, în timpul unui exerciţiu: „păi, trebuie să creăm buzz around chestia X… ştii? Să incentivăm3 clientul”. Să… ce mă? Cum se scrie corect în română: „insentivăm” sau „incentivăm”? M-am pierdut…

Mă întorc, cu forţe proaspete: diacriticele!

Nu, stai, am greşit. Plec capul şi-mi cer scuze. Pare-se că în limba noastră e la alegere, scriem de la vlădică la opincă fix exact aşa cum vrem, e la alegere, da? Nu am niciun argument nici în acest caz. Probabil ştii bancul cu brigada de armată care scrie o scrisoare dactilografiată la cartierul general să le trimită şi lor „120 de paturi” şi evident s-au trezit cu 120 de paturi în loc de pături. Lor le era frig. Sau imaginează-ţi un manual de medicină, unde poţi, vorba aia, să omori un om pentru o virgulă.

Aaaah, virgule! Stai să-ţi explic şi restul titlului: eu sunt mama, tata, naşa şi protectoarea virgulelor de pretutindeni. Trebuie să mi se taie, din carne şi din mâna dreaptă, ca să nu mai pun atâtea virgule. Multe. Fără virgule, nimic nu e. Deci? Deci da, toţi greşim, câteodată ne mai corectăm, câteodată ne corectează alţii. Dar să nu vrem să învăţăm din asta? Că aşa scriu eu, la trei cuvinte o virgulă, şi aşa e stilul meu şi nu vreau să renunţ la el? Ar fi greşit, dintr-un singur punct de vedere: al limbii române. Atât. Sau: decât.

Mai e o scuză: n-am avut timp, mă grăbeam, toată ziua la muncă numa’ romgleză vorbim sau deja clasicul „dar ce, nu se înţelege ce-am vrut să spun?”. Fir-ar să fie. Tot n-am răspuns.

M-a sunat mama înapoi. Mi-a zis să caut asta. Grigore Vieru, poezia „În limba ta”.

În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

 

1 Kilăreală, kilăreli (n.a) – cuvânt inexistent în limba română, provenit din maltratarea şi abuzarea verbului englezesc to kill (a omorî) prin împerecherea sa cu sufixul românesc. O faptă abominabilă.

2 Surprinzător, acest cuvânt nu vine de la prescurtarea englezească P.R. O nu, în limba noastră înseamnă: PIARÍST, piariști, s. m. Membru al unei congregații clericale catolice care se dedica învățământului gratuit. [Pr.: pi-a-] – Din germ. Piarist, fr. piariste.
Şi dacă tot ne jucăm de-a dicţionarul (fain instrument, zău!), ghici cum se zice: grizonat sau grizonant? Sic!

3Altă barbarie, provenită de la englezescul „incentive”, adică stimulent. Adică substantiv.

 

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.