Călătorie prin Portugalia
José Saramago

L-am întâlnit pe José Saramago la Bookfest şi l-am cumpărat din dragostea mea pentru Portugalia. Nu ştiam nimic despre autor* dar titlul cărţii era Călătorie prin Portugalia şi nu am ezitat nicio clipă să întind mâna după ea. În secunda următoare m-am simţit puţin jenată că nu cunosc numele, pentru că pe acelaşi raft se întindeau încă multe alte titluri ale aceluiaşi scriitor. Ceva mi-a spus totuşi că volumul ales nu va şi ultimul aşa că, imediat ce am ajuns acasă, am început să o citesc.

%%Călătorie prin Portugalia
José Saramago|„Fericirea, să afle cititorul, are multe chipuri. Călătoria, este, probabil, unul dintre ele. Să lase florile în seama cui ştie să le îngrijească şi să purceadă. Sau să purceadă din nou. Nici o călătorie nu e definitivă.”%%

„Să considere cititorul paginile următoare drept o provocare şi o invitaţie. Să călătorească după un plan al său, să nu se lase decât arareori ademenit de simplitatea traseelor comode sau bătute de alţii, să accepte că poate greşi drumul şi s-o ia îndărăt sau, dimpotrivă, să stăruie într-atât încât să inventeze ieşiri neobişnuite spre lume. Va fi cea mai bună călătorie. Şi dacă sensibilitatea i-o va cere, să înregistreze la rândul său ce a văzut şi a simţit, ce a spus şi ce a auzit spunându-se. În fine, să ia această carte drept exemplu, nicidecum ca model. Fericirea, să afle cititorul, are multe chipuri. Călătoria, este, probabil, unul dintre ele. Să lase florile în seama cui ştie să le îngrijească şi să purceadă. Sau să purceadă din nou. Nicio călătorie nu e definitivă.”

Pe tot parcursul naraţiunii José Saramago se priveşte pe sine de la distanţă, ca şi cum spiritul său s-ar desprinde din trup şi ar urmări, de undeva de sus, atât mişcările, cât şi gândurile „călătorului” de-a lungul întregului parcurs prin Portugalia. Te obişnuieşti mai greu, la început, cu retragerea aceasta din propria personalitate, cu „călătorul care face şi drege” în loc de obişnuitele „eu fac şi dreg”, cu aparenta lipsă de asumare a propriilor impresii, puse în spatele unui personaj fără nume, intitulat „călătorul”. Timpul este şi el destul de ambiguu, contând mai puţin în desfăşurarea călătoriei, păstrându-se elementele sau momentele esenţiale, în care e ceva de spus, renunţând discret la o înşiruire repetitivă de dimineţi şi seri. Pe măsură ce înaintezi printre rânduri începi să-ţi dai seama cât de interesantă este această abordare, ce descrieri minunate ascunde, câtă imaginaţie, câtă ironie sau autoironie se strecoară printre gânduri, laude şi regrete. José Saramago joacă de multe ori rolul ignorantului deşi, din nenumăratele detalii istorice, din toate descrierile arhitecturale şi trimiterile către literatură, îţi poţi da seama că poartă cu sine un bagaj cultural imens.

Eu una am avut un şoc aflând, din alte surse, că José Saramago a fost un comunist şi un ateu convins. Călătorie prin Portugalia abundă în descrieri de biserici, descrieri pe care mărturisesc că le-am mai sărit, din când în când. Nu pe toate, dar am avut momente în care n-am mai suportat, aşa cum am avut şi momente în care cartea m-a plictisit. Dar, ca şi cum autorul ar fi planificat acest scenariu cu maximă atenţie şi m-ar fi pândit de undeva de după perdeaua lungilor paragrafe, exact când credeam că voi abandona lectura apărea un fragment ce mă făcea să chiui de plăcere sau să strig după cineva prin casă pentru a-i citi, atât de bine era scris.

Pentru oricine este interesat să scrie mai bine, mai ales jurnale de călătorii, a-l citi pe José Saramago poate fi o lecţie pe care nu o va uita. Iar cine este pur şi simplu călător, se poate regăsi sau poate învăţa cum să se bucure pe îndelete de ceea ce vede, în orice fel de călătorie. „La urma urmelor, ce fel de a călători mai e şi ăsta? Să dai roată unui oraş […], unei catedrale, unui paracliser, unui joben şi unei miori şi, odată încheiat ritualul, să bifezi cu o cruce locul de pe hartă şi să ieşi cu maşina pe şosea şi să strigi, precum bărbierul în timp ce scutură prosopul: «Altul la rând!». A călători ar trebui să însemne cu totul altceva: să zăboveşti mai mult şi să umbli mai puţin, poate chiar ar trebui instituită profesia de călător, doar pentru oameni cu reală vocaţie…”, spune autorul şi eu dau din cap, aprobator. Iar ceva mai încolo îi ironizează pe cei care n-au înţeles încă adevăratul sens al călătoriei: „Mai umblă pe acolo şi alţi vizitatori, dar aceştia par mai preocupaţi să umple ecourile decât să deschidă ochii.”

Şi uite aşa, din perlă în perlă, am înaintat în carte, m-am bucurat de cuvinte şi de Portugalia aşa cum a văzut-o el acum mulţi ani, iar la final aproape că mi-a venit să plâng că s-a terminat… sau poate că a început?

„Călătoria nu se sfârşeşte niciodată. Doar călătorii se sfârşesc. Şi chiar şi ei se pot prelungi în memorie, în amintire, în poveste. Atunci când călătorul s-a aşezat pe nisipul plajei şi a spus: „Nu mai e nimic de văzut”, ştia că nu era aşa. Sfârşitul unei călătorii este doar începutul alteia. Trebuie să vezi ce nu a fost văzut, să vezi încă o dată ceea ce ai văzut deja, să vezi în timpul primăverii ceea ce ai văzut vara, să vezi în timpul zilei ceea ce ai văzut noaptea, cu soare acolo unde, atunci când ai fost, cădea ploaia, să vezi lanul verde cosit, fructul pârguit, piatra care s-a mutat din loc, umbra care aici nu era. Trebuie să te întorci la paşii care au fost făcuţi, pentru a-i repeta şi pentru a trasa drumuri noi de-a lungul lor. Trebuie să reîncepi călătoria. Întotdeauna.”

Tocmai ţi-am dezvăluit finalul cărţii dar nu am putut să mă abţin pentru că acest paragraf coincide cu crezul meu în materie de călătorii, cu felul în care îmi doresc să reuşesc, în timp, să mă apropii şi reapropii de o destinaţie.

Portugalia mi l-a adus mai aproape pe Saramago. Iar Saramago mi-a adus mai aproape Portugalia, un troc dezinteresat pe care doar cărţile îl pot oferi.

*José Saramago a fost primul scriitor de limbă portugheză care a câştigat Premiul Nobel. Chiar dacă a scris prima sa carte la 23 de ani, 30 de ani nu a mai publicat nimic şi a devenit scriitor profesionist abia după 50 de ani. O biografie frumoasă şi concisă găseşti în NY Times, în articolul ce a anunţat moartea sa, în 2010.

Dacă ești pasionat de lectură și vrei să primești recomandări de la Roxana, o dată pe lună, înscrie-te în:

Clubul Pasionaților de Cărți din LumeaMare.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!