Cum o fi la Slatina că n-am ajuns niciodată în zonă, s-a întrebat curioasă călătoarea din mine. Sora mea avea un proiect acolo şi i-am promis o mână de ajutor ca să nu scap ocazia unei excursii într-un loc în care poate, de una singură, nu aş ajunge.
În creierii nopţii eram deja la datorie. Întunericul a început să bată uşor în retragere, iar soarele roşu s-a iţit de printre blocuri şi a tot rămas agăţat în cer ore multe să ne încingă nemilos. Am muncit zi de vară până-n seară şi nici nu mi-am dat seama cum a trecut vremea. Soarele a parcurs şi el ceva drum în timpul ăsta, a ocolit dealul Grădiştei, unde ne aflam, şi s-a dus să apună, obosit de-atâta strălucit şi dogoare. Mi-am acordat răgazul să-l admir coborând dealul deasupra unui Olt mare şi lat cât cuprindeai cu ochii. În ultimele clipe înainte să dispară a incendiat cu lumina-i roşie toată valea care ne stătea la picioare sporindu-i înmiit frumuseţea. Eram fermecată şi nu mă puteam dezlipi de spectacolul apusului prelung de vară. Priveliştea răpitoare, demnă de a fi imortalizată de cei mai pricepuţi fotografi, se metamorfoza la câteva minute, schimbându-şi nuanţele. Asfinţitul îşi dădea efemer sfârşitul prelingându-se la vale odată cu apa Oltului ca să facă loc înserării.
Ultima duminică de august: ne-am trezit cu forţe refăcute şi chef de explorare turistică. Dimineaţă târzie cu cer albastru şi soare promiţător pentru o astfel de incursiune. Patru adulţi şi un copil, ne urnim dornici de plimbare, cu minţile deschise, să descoperim centrul vechi al Slatinei.
Edificii splendide trădează bunăstarea şi bunul gust din oraşul de odinioară. Precupeţii îşi deşartă desagii cu bunătăţi şi îmbie zgomotos trecătorii să cumpere. O doamnă într-o rochie uşoară de vară cu broderii iese zorită de la croitor şi intră iute la băcănie să cumpere de-ale gurii. Mai târziu negustorul va trimite băiatul de prăvălie acasă la cucoană cu cele târguite. Mirosul pâinii proaspete, scoasă din cuptor la brutăria din colţ năpădeşte toată strada. Prin ferestrele de la Grand Hotel Regal se zăresc nişte boieri ferchezuiţi în straie elegante, ce discută politică şi pun ţara la cale, în vreme ce îşi sorb alene cafelele aburinde. Sprinţară şi plăcută, din Grădina Publică, răzbate muzica veselă a fanfarei. Se amestecă pe caldarâmul de pe Lipscani cu pleoscăitul răsunător al copitelor cailor înhămaţi la trăsuri doar ca să se piardă mai apoi de-a binelea în larma târgoveţilor.
Se face tot mai linişte. Nici pomeneală de forfotă. Nici ţipenie de om.
Se vede treaba că în ziua de dinainte m-a dogorit prea tare soarele la cap. Scenele astea, bag seama, mi-ar fi plăcut să le văd, dar nu erau aievea. Creierul îmi joacă feste. Pesemne astfel ar fi arătat plimbarea noastră în urmă cu vreo sută de ani. În schimb, în centrul vechi al Slatinei de azi, 2014, ne învăluie un miros de mucegai şi igrasie, în ciuda vremii caniculare.
Splendoare roasă lent de ruină şi nepăsare
În fosta grădină publică nu cântă nicio fanfară. Oameni puţini pe aleile actualului parc, bine întreţinut, trebuie să recunosc. Câţiva şed apatici la umbra răcoroasă a copacilor. Statuia modernă a unui Eugen Ionescu tras la faţă priveşte oarecum cu tristeţe la blocul comunist ce a răsărit în locul casei unde a copilărit. Centrul vechi e cufundat în nemişcare, ţinut parcă intenţionat într-o decadenţă ce pare controlată. Ici şi colo parterul câte unui imobil este ocupat de biroul vreunui notar ori avocat, câteva dintre ele active, altele în părăsire. Pentru o clipă ne lipim cu toţii nasurile de o fereastră prăfoasă şi cu mâinile făcute căuş la tâmple privim înăuntru, de unde un calendar decolorat ne spune că nimeni nu i-a mai întors lunile din decembrie anul trecut. În spaţiile folosite, unde există activitate, termopanul tronează negreşit, alb, contemporan şi eficient, dar vai, nepotrivit ca o nucă pe pereţii scorojiţi care n-au meritat nici măcar un strat de var, darămite o tencuială. Soră-mea şi-a găsit în glumă o clădire în care şi-a imaginat cum şi-ar face o prăvălie şic la parter şi ce fain ar fi dacă ar locui la etaj.


Străzile pavate foarte îngrijit şi stâlpii de iluminat „de epocă” contrastează izbitor cu clădirile părăginite. Reabilitarea s-a făcut evident prin accesarea de fonduri europene. La noi nu se găsesc bani pentru clădirile istorice care stau să ne cadă în cap. Păcat că pe alocuri rosturile de la piatra cubică erau invadate de-un muşchi verde ce trăda umezeală şi neumblare. Hilar, dar tipic, cum pe una din străzile adiacente piatra cubică se termină brusc la jumătate, iar drumul sfârşeşte într-o uliţă de secol XIX. Lătratul unui câine pripăşit în subsolul unei case nelocuite răzbate înfundat prin întunericul beciului umed până la noi. Mai rupe liniştea funebră, nefirească, a străzii.

Casa Fântâneanu a fost donată urbei pentru că boierul nu avea urmaşi. A adăpostit prefectura judeţului, direcţia agricolă mai apoi, acum aparţine episcopiei. Îşi cască neputinciosă către obiectivul meu ferestrele sparte, pe unde o pătrunde încet şi dureros degradarea. Cu toate că are ferestrele intacte, nici sediul BNR nu se poate lăuda că arată fabulos.


Credeam că vom găsi un loc drăguţ, o terasă să ne ostoim setea cu o bere sau o limonadă privind trecătorii şi admirând arhitectura din centrul vechi. Nici vorbă. Ne-am simţit cu toţii ca nişte personaje într-o piesă ionesciană de teatru absurd. Nimerisem parcă pe un platou de filmare dintr-o altă dimensiune, abandonat de nu se ştie când. Sub soarele de august am bântuit fantomatici în miezul zilei, pe străzile pustii printre clădiri splendide încremenite în ruină şi părăsire, prizonieri în neputinţa prezentului. Un prezent în care cine ar putea face câte ceva aşteaptă cu răbdare infinită să cadă pleaşcă fonduri europene, bani de la alţii, ca să mai facă un chilipir când s-or renova clădirile. Unde or fi boierii slătineni filantropi de odinioară care făceau atâtea pentru urbea lor? Cum de nu sunt în stare boierii contemporani nici măcar să întreţină ce-au moştenit?
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!