E o seară ca oricare alta în Chenonceaux. Turiştii care se îmbulzesc toată ziua pe la porţile castelului Chenonceau s-au urcat în maşinile lor sau în autocarele masive şi au plecat care încotro, fie către alte castele, fie către un oraş mai mare în care se vor caza într-un hotel cu sute de camere mobilate identic. Inès face inspecţia celor trei camere pe care le-a pregătit pentru închiriere, dar care au rămas goale în seara aceasta. De fiecare dată când trece prin ele se întreabă dacă cei care rămân la pensiunea ei, peste noapte, apreciază eleganţa micilor decoraţiuni, saltelele comode sau calitatea aşternuturilor. A făcut totul cu mult entuziasm şi îşi priveşte de fiecare dată, cu mândrie, opera. Mai aranjează o perdeluţă englezească, îndreaptă un colţ de cuvertură, verifică să nu fie praf pe măsuţă şi la baie să nu lipsească produsele de toaletă. În oglinda băii vede un chip pe care noaptea de dinainte, în care somnul nu a vrut să vină, şi-a lăsat urmele sale întunecate sub ochi. Machiajul puternic nu ajută prea mult şi nici nu se potriveşte bine cu halatul gros pe care l-a tras pe ea, dar s-a obişnuit să fie aranjată până la ultima oră, pentru orice eventualitate. Nu ar putea deschide uşa nemachiată, dacă ar face asta s-ar simţi ca şi cum s-ar plimba în pijama pe stradă. Nu că ar avea cine să o vadă, la cât de goală e strada.
A trecut ceva timp de când s-a mutat în Chenonceaux şi, odată cu timpul şi cu durerea, a uitat cât de mult îi plăcea liniştea de aici, cum se bucura că a scăpat de haosul şi zarva permanentă din Paris. Era însă mult mai bine când avea cu cine să împartă liniştea, tihna sau chiar efortul de a amenaja casa. Singurătatea nu iubeşte liniştea, poate doar atunci când vine în porţii mici, nu când devine un mod de viaţă.
Sunetul soneriei o scoate din visare, tocmai când se hotăra să-şi pregătească cina. Cine o fi? Speră că nu e Camille, bătrâna uşor senilă de alături care, din când în când, are senzaţia că este urmărită şi că hoţii stau la pândă să îi fure tabloul preţios al unei nepoate care şi-a ratat cariera de pictor. Uneori vine să o întrebe dacă i-a văzut şi ea pe răufăcătorii care pândeau mai adineaori pe lângă casă şi să o roage să sune la poliţie în caz că observă ceva în neregulă.
Poate că e Lucas, puştiul de 17 ani care s-a plictisit de viaţa rurală şi care vine din când în când pe la ea, sperând să-i smulgă ceva poveşti despre fascinantul Paris, spre care speră să evadeze cât de curând, plecând la facultate. Băiatul e un visător, dar arată bine şi pare mai matur decât este. Inès se înroşeşte şi acum când îşi aduce aminte de o seară mai specială când, sub influenţa amintirilor şi a unui pahar cu vin bun, era cât pe ce să calce strâmb şi să uite că diferenţa de vârstă dintre ei e prea mare.
Oricum, parcă ar prefera să-l vadă pe Lucas decât pe bătrâna Camille, îşi spune ea în timp ce se îndreaptă fără prea mult entuziasm spre uşă, îndreptându-şi halatul şi trecându-şi grăbită mâna prin părul mereu ciufulit. Dar nu e niciunul dintre aceştia. În faţa uşii stă o familie, doi adulţi şi un copil, îşi caută o cameră pentru o noapte. Ah, ce o enervează ăştia care vor să stea doar o noapte, mai mare deranjul pentru prea puţin. Şi acum o să trebuiască să scoată şi salteaua din pod pentru a treia persoană. Dar zâmbeşte şi îi pofteşte înăuntru, măcar mâine la micul dejun o să aibă cu cine să schimbe o vorbă. Străinii nu sunt francezi şi nu îşi dă prea bine seama ce limbă vorbesc. Ce interesant, sunt din România, acum chiar se bucură că a deschis uşa, nu a mai avut oaspeţi din ţara aceea misterioasă care i-a avut pe Ceauşescu şi apoi pe Dracula. Sau invers.
Cei trei se retrag în camera lor, râsul copilului înveseleşte atmosfera, iar Inès adoarme mai repede şi mai uşor, obosită după somnul scurt de ieri noapte şi preocupată că mâine la prima oră va trebui să se ocupe de micul dejun.
Dimineaţă primeşte cu bucurie complimentele oaspeţilor săi. S-au odihnit bine, au mâncat bine şi acum, în timp ce cafeaua abureşte pe masa cochet decorată şi soarele desenează modele delicate prin perdele, par dornici să cunoască mai multe despre povestea casei ei. Eh, e o poveste lungă şi complicată pe care, de fiecare dată când o spune, simte să se mai vindecă puţin. Când s-a mutat aici din Paris, nu era singură. A cumpărat cu mult entuziasm o casă veche şi, împreună cu prietenul ei, şi-au suflecat mânecile şi s-au apucat de treabă. Era mult de lucru şi mai greu decât se aşteptaseră, dar ea avea ambiţia şi dorinţa să facă totul până la capăt, iar casa să arate aşa cum a visat de multe ori, în apartamentul ei mic şi înghesuit din Paris ce dădea cu geamul spre o stradă zgomotoasă, mereu aglomerată. Ziua munceau, seara se relaxau în grădină, savurând ceva bun şi un pahar cu vin. Abia aştepta să vină momentul acela în care casa va fi gata, în care va reuşi să-şi acopere cheltuielile din închirierea câtorva camere şi în care le va rămâne mai mult timp pentru a-l petrece împreună, făcând lucruri mai puţin istovitoare. Dar nu a fost să fie. Hugo s-a îndrăgostit de o fată mult mai tânără, un fotomodel, şi a plecat înapoi după ea în capitala pe care, ca şi ea, o renegase. Ea a rămas. Cu mâna ei a pus gresia, instalaţiile sanitare, a văruit, a cărat mobila şi a amenajat toate camerele, aşa cum şi-a dorit. I-a fost greu şi numai ea ştie cum o dureau toate cele după o zi de muncă, dar acum se bucură când vede că a reuşit şi că oaspeţii apreciază rezultatul.
Dar îi este urât. În Chenonceaux, mica localitate care găzduieşte un mare castel, nu se întâmplă nimic. Într-o zi s-a hotărât să meargă să vadă un film la cinema. Era singura din sală.
Turiştii au mulţumit pentru masă şi pentru găzduire, şi-au dus bagajele în maşină şi au plecat mai departe. Inès a rămas, ca atunci la cinema, singură în sală, pentru a privi, a găzdui şi a lăsa să se termine spectacolul fericit al altor vieţi, personaje pasagere într-un film la care finalul ar fi putut să fie altul.
PS: Imaginea de pe coperta acestui articol este de la Mini Europa, din Bruxelles. Găsești mai multe detalii și fotografii de acolo aici.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
