Doi ani fără mașină

Am avut un coșmar în care eram singură în mașina lui tati, trebuia să o conduc și eram foarte speriată pentru că nu se oprea și nu știam ce să fac. Așa mi-a povestit Petra într-o dimineață.  Mi-am adus aminte de o conversație similară pe care am purtat-o cu ea acum doi ani. Atunci îmi spunea doar că i-ar fi foarte frică să conducă și că ne admiră foarte tare pe noi că putem. I-am răspuns că am de mult timp carnet, iar asta m-a făcut să simt nevoia să verific de când. Surpriză, carnetul meu expirase de câteva zile.

Culmea e că n-am simțit nici panică, nici nevoia de a rezolva cumva situația. Am condus calmă până acasă, am parcat mașina și am răsuflat ușurată. Hotărâsem deja că merit o pauză, că m-am săturat de traficul din București și de presiunea pe care o punea Petra pe mine să o duc și aduc din diverse locuri. Era suficient de mare încât să se descurce singură, iar eu suficient de sănătoasă cât să merg mai mult pe jos. Să nu se înțeleagă că nu mergeam și înainte pe jos sau cu mijloace de transport în comun, dimpotrivă, chiar le preferam, dar tot mai scoteam mașina când comoditatea sau rugămințile fierbinți îmi înmuiau principiile ecologiste.

În ianuarie 2017 am descoperit că cel mai bun lucru care putea să mi se întâmple tocmai se întâmplase: nu mai aveam voie să conduc mașina. Cel puțin nu până să am carnetul nou și nu aveam de gând să mă grăbesc.

Au trecut aproape doi ani până să mă mobilizez și să devin din nou șofer. Petra mi-a reproșat asta frecvent, Alex mi-a mai zis din când în când că „ar fi bine…”, părinții mei m-au mustrat când s-a ivit câte o situație în care ar fi trebui să fiu mai mult decât un șofer expirat. Raportez că n-am murit și uite așa au trecut doi ani.

Pentru deplasări lungi am mers foarte mult cu trenul, prin mai multe colțuri din România, a fost o aventură și o experiență cu mai multe momente plăcute, decât neplăcute. Ba mai mult, am încercat să vedem cum e să facem un circuit exclusiv pe biciclete, în familie, cu bagaje și tot ce ne trebuie la noi. Ne-a cam plăcut, abia aștept să repetăm experiența.

În București, am folosit cu înțelepciune mijloacele de transport în comun, adică am profitat de libertatea de a-mi face programul așa cum vreau pentru a evita, pe cât a fost posibil, momentele aglomerație și striveală. Singura situație în care am simțit uneori că mi-e puțin greu a fost atunci când a trebuit să cumpăr mâncare și să vin cu plasele grele pe jos. Dar și asta m-a învățat ceva: să iau doar ce am nevoie și în cantități mai mici. Altădată am avut o urgență medicală cu unul dintre animalele noastre și mi-a fost puțin frică de refuzul taxiurilor. Dar am chemat un uber și am dat peste șoferi posesori de animale care nu aveau nicio problemă cu prezența patrupedelor în mașină.

Să nu-ți imaginezi că nu am mers cu mașina, dar m-am relaxat prin taxiuri. Nici gând. În doi ani abia dacă am numărat pe degetele de la o mână comenzile la taxi. Am mers mult pe jos, iar dacă nu ai descoperit asta deja, există distanțe care pot fi parcurse la fel de rapid la pas, comparativ cu a sta țeapăn într-o mașină blocată într-o colană, fie că e vorba de propriul automobil sau de un autobuz. Din intersecție de la Obor până la Teatrul Național ajung pe jos în treizeci de minute, comparativ cu cincisprezece, douăzeci sau uneori chiar peste patruzeci de minute cu tramvaiul sau troleul, în funcție de trafic. Dacă merg pe jos, câștigul e al meu, chiar dacă pierd câteva minute.

E adevărat că jobul meu nu depinde asta și nici nu am trăit complet fără mașină. Alex a avut în continuare carnet, iar vacanțele și anumite deplasări s-au întâmplat datorită lui. Dar nu asta este ceea ce contează cel mai mult, ci concluzia la care am ajuns: nu e nevoie să-ți expire carnetul ca să mai lași mașina în parcare, cel puțin în capitala asta nebună care se laudă cu cele mai mari blocaje în trafic, un loc fruntaș în Europa de care se pare că suntem foarte mândri și pe care ne străduim să-l menținem.

Nici transportul în comun nu e o bucurie pentru cei care au de ajuns zilnic la școală sau serviciu. Petra face o oră până la liceu, numai dus, când totul merge bine. Au fost momente în care a făcut și două. Dar nu o duc cu mașina și cred, în continuare, că dacă am putea face noi ceva, la nivelul nostru neînsemnat de simpli locuitori ai unui oraș, ar fi să schimbăm în primul rând obiceiurile noastre, apoi să cerem îmbunătățirile care ar trebui, da, ar trebui să vină de la primării, STB și mai știu eu ce alte institute, autorități, „comitete și comiții”.

Îi admir pe cei care merg cu bicicleta prin oraș, mai ales când îi văd printre mașini. Ca fostă motociclistă, știu ce înseamnă asta, cu diferența că un biciclist nu o să poarte niciodată toate platoșele de protecție pe care le poate îmbrăca un motociclist. Trebuie să recunosc, eu nu prea am curaj. Aleg trotuarul de fiecare dată când se poate, chiar dacă știu că nu e voie. Aștept cu drag polițistul care va dori să mă amendeze pentru că merg încet și cu atenție printre pietoni. Am bunul simț de a nu speria pe nimeni doar pentru că eu aș putea merge mai repede, spre deosebire de alții pe care i-am văzut că se comportă pe biciclete sau pe trotinete electrice exact așa cum s-ar comporta și la volan: drumul devine doar al lor și trebuie să fie primii care ajung undeva, oriunde, doar nu au investit degeaba în tehnologie.

Am început să divaghez așa că mai bine închei și te îndemn ca, pe lista cu rezoluții pentru 2019, dacă ți-ai făcut așa ceva, să adaugi și dorința de a merge mai mult pe jos și cât mai puțin cu mașina. Succes!

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Fondatoare a blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Ulterior a studiat fotografia și a devenit licențiată în Grafică, la Universitatea Națională de Arte. Interesată de ecoturism, natură și conservare, Roxana scrie și desenează, inspirată de propriile călătorii, de natură, dar și de istoria artei.