Tourette, povestea nespusă până acum

Vine un moment în care, după multe frământări și dubii, decizi că-ți poți afișa viața pe tapet. Atunci îți deschizi un blog. Pui pe el pe unde călătorești, ce-ți face familia, ce citești, ce teatre vezi, ce mănânci, ce bei. Vine apoi alt moment în care decizi că despre acel lucru nu vei vorbi, cel puțin nu deocamdată. Și nu mă refer la ce se întâmplă în dormitor sau la budă. Ceva mult mai serios, ceva ce se întâmplă cu copilul. Copilul tău face parte din blog, dar are dreptul la viața și intimitatea lui, chiar dacă e peste tot în poze, cu tine. Copilul tău are dreptul să aleagă să povestească sigur ce se întâmplă cu el, atunci când va fi gata. Acum e gata.

Ieri Petra m-a anunțat că a publicat primele două capitole dintr-o nuvelă la care a început să scrie, pe wattpad. Nu mi-a cerut ajutorul și nici nu aș fi putut să ajut, cel puțin la engleză, limba în care ea se exprimă cu mult mai multă ușurință ca mine. M-a anunțat doar că e gata și că a început să o publice. Se cheamă „The Tourette Diaries”:

Sindromul Tourette, sau boala ticurilor, este povestea nespusă a Petrei și a lumii noastre mari. Mă feresc de definiții, e mai greu de explicat în câteva cuvinte, dar pe înțelesul tuturor e că astfel de persoane au ticuri corporale sau faciale, motorii sau vocale, uneori foarte puternice, alteori deloc, după un model imprevizibil și încă inexplicabil chiar și de medicina modernă. Unii înjură sau repetă anumite cuvinte fără să fie niște persoane lipsite de educație sau bun simț. Pur și simplu se întâmplă, nu se poate controla. Nu sunt gesturi inconștiente, dar chiar și așa, nu pot fi stăpânite.

Am știut că are ticuri încă de la 6-7 ani, din grădiniță. Însă am fost siguri că e asta abia înainte de a pleca în călătoria noastră de la Passau la Viena pe biciclete. O vacanță memorabilă, atât prin pățaniile de pe drum și momentele frumoase petrecute împreună, cât și prin frământările uriașe prin care am trecut cu toții. A fost momentul în care Petra a început să chiuie. Nici nu știu cum să-ți descriu. Era ca și cum ar fi făcut vocalize și teste de soprană, ascuțite, scurte și dese, pe bicicletă, în restaurante, în cort. Lumea se uita, dar pentru că eram într-o țară civilizată, au fost doar câțiva care au imitat-o în glumă, până când s-au prins că nu avea nimeni chef de râs.

Am acceptat situația, am susținut-o cât am putut și, cel mai greu dintre toate, am început un tratament medicamentos. Copilul care nu a luat decât o dată în viața lui antibiotic trebuia să ia acum un medicament pe a cărui prospect scria, la efecte secundare rare, că „poate provoca moartea”. Ceva de genul acesta, nu mă apuc să recitesc, să nu intru iar în panică. Oricum, e ușor de imaginat că am zis greu „ok”.

A fost bine și e bine. Are perioade în care nu ia nici tratament, nu are nici ticuri, dar și perioade în care acestea revin. Și cred că am scris deja mai mult decât trebuia, mai bine o las pe ea să povestească.  „The Tourette Diaries” nu e un jurnal în adevărata sa denumire, dar sunt experiențele ei trecute prin firul narativ al unei povestiri, cu iz de ficțiune și simplificările necesare în orice istorisire. Petra a citit suficient cât să știe cum se face asta, se pare.

Iar eu dau pe afară de mândrie, nu doar pentru că scrie cum scrie, ci pentru că are curajul să iasă pe scenă în acest fel. La vârsta ei, când aparențele contează atât de mult, când prietenii sunt puțini și nevoia de a fi acceptat e uriașă, ceea ce face ea e extraordinar. Și vreau să o laud și să fie apreciată. Vă rog așadar, oricât de ocupați ați fi, să citiți și să-i lăsați un vot, un gând, o încurajare. Și sa dați un share – la povestea ei care poate fi citită aici, nu la povestea mea. Pentru că ceea ce a scris ea contează. Contează pentru toți adolescenții cu orice fel de particularitate ce îi separă de normalitatea din lumea lor. Contează și pentru cei care nu înțeleg că o astfel de situație nu schimbă caracterul și calitatea unui suflet. Contează pentru Petra.

Mulțumesc!

Cuprins – va fi actualizat pe măsură ce apar episoadele noi:

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent studiază artele plastice și fotografia, iar când rămâne timp mai scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.