Când spui Tarangire te gândeşti în primul rând la elefanţi, baobabi sau muşuroaie de termite. Vezi un relief interesant, uscat, cu o monotonie cromatică întreruptă din când în când de coroana unui copac verde sau cu fire de apă în jurul cărora se strâng elefanţii. Între iunie şi octombrie, sezonul secetos, foarte multe animale migrează în căutarea apelor râului Tarangire. Urma să vedem asta cu ochii noştri.
Când am ajuns dimineaţă, la intrarea în parc, Petra nu se simţea bine deloc. Ori ceva din ceea ce mâncase cu o zi înainte îi picase prost (deşi, la o evaluare amănunţită, nu fusese nimic dubios sau ceva din care să nu fi mâncat şi noi), ori pastilele antimalarice îşi arătau efectele secundare nedorite. M-am temut că asta ne va strica ziua, atât nouă cât şi ei. Dar încet, pe măsură ce parcul îşi arăta secretele şi minunile, starea ei s-a îmbunătăţit şi răul a fost înlocuit de entuziasm. Nici nu s-ar fi putut altfel, era prea frumos!
Încă de la intrare am văzut copacii uriaşi crescuţi cu rădăcinile în sus, aşa cum cred africanii: ştii deja că e vorba de baobabi. M-am bucurat la vederea lor ca un copil şi mi l-am imaginat imediat pe Micul Prinţ privind îngrijorat la dimensiunea lor. Pământul e o planetă mare, totuşi, iar baobabii nu au cum să-l distrugă. Dimpotrivă, iată că există oameni care distrug baobabii. Godson, ghidul nostru, a oprit şi ne-a arătat o mare scorbură săpată în trunchiul încăpător al unui baobab uscat.
- Aşa îşi fac braconierii ascunzători, omorând copacii, ne-a spus el cu tristeţe.
La marginea drumului se înălţau către cer, la înălţimi impresionante, muşuroaiele celor mai mici şi pricepuţi arhitecţi, termitele. Cred că nu e nevoie să-ţi povestesc cât de sofisticate sunt aceste construcţii, cum au de toate, inclusiv camere de depozitare cu aerisire şi temperatură controlată. Când sunt părăsite, acestea sunt luate în stăpânire de manguste. Nu-mi aduc aminte să fi avut ocazia să le vedem, dar ştiu că muşuroaiele erau într-un număr impresionant şi că nu am încetat să mă mir în faţa dimensiunii lor, toată ziua.
Pe câmp sau pe lângă copaci, girafele picoteau câte două, păzindu-şi una alteia spatele. Şi foarte curând aveam să avem cea mai aşteptată întâlnire, cu elefanţii. Adulţi şi pui, se adunaseră în albia secată a unui râu, fiind capabili să sape după apă, chiar şi acolo unde aceasta nu mai există, la suprafaţă cel puţin.
Oricât de drag ne-ar fi şi oricât ni s-ar fi întipărit în minte imaginea masivului animal gătit cu tot felul de zorzoane şi călărit cu nepăsare de oameni, elefantul este una dintre cele mai periculoase animale în safari. Am dubii că poate fi îmblânzit prin metode blânde, dar urmăresc şi iniţiative care se dau peste cap să salveze pui în pericol, a căror mame au fost ucise, şi nu pot să nu consider în continuare că este unul dintre cele mai frumoase fiinţe. Turmele din Tarangire nu păreau a se sinchisi de prezenţa maşinilor, probabil au încetat de mult să le considere o ameninţare. Cu trupurile lor masive, pielea de culoare pietrelor şi mişcările lor greoaie, elefanţii au ceva din forţa şi stabilitatea munţilor, dar şi din melancolia unui continent aflat în pericol, în privirile lor parcă mereu triste.
Despre elefanţi s-au scris destule şi s-au făcut filme documentare foarte bune, dar, pentru că Tarangire este parcul în care se strâng până la 300 de indivizi, fac şi eu un rezumat al celor mai interesante detalii despre aceste fascinante fiinţe.
Ştiai de exemplu că:
- Trompa unui elefant are aproximativ 40.000 de muşchi?
- Puii nu învață să-și folosească trompa decât pe la un an? Până atunci beau apă cu gura.
- Un elefant îşi schimbă de 6 ori molarii în timpul vieţii, iar după ce se toceşte ultimul rând e sortit pieirii, pentru că nu mai poate mesteca?
- Trăiesc în primul rând pentru a se hrăni, aproape 16 ore pe zi fac asta, consumând aproape 300 de kg de vegetaţie şi 200 de litri de apă, dar asimilând doar 40%? Poate că cifrele acestea te conving că elefantul nu ar fi cea mai bună companie de casă.
- Sunt foarte silenţioşi când păşesc deoarece merg pe vârfuri? (au în interiorul tălpii un ţesut moale pe care se sprijină)
- Craniul lor este uriaş dar, în acelaşi timp, este ca un fagure? Altfel nu şi-ar putea ţine capul sus.
- Pot să înoate pe distanţe considerabile? Le şi place foarte mult apa, iar îmbăierile în nămol îi ajută să se răcorească.
- Turma este condusă de o femelă, cea mai bătrână dintre ele? Băieţii, când cresc, sunt alungaţi şi îşi formează propriile grupuri. Am auzit că e nasol dacă te întâlneşti cu un mascul în călduri. Iar femelele se pot reproduce destul de rar, gestaţia durează mult (22 de luni) – de aceea puii sunt foarte preţuiţi şi protejaţi de grup.
- Sunt animale capabile să simtă frica, bucuria, tandreţea, fericirea şi emoţia? Se crede că sunt printre puţinele animale care se recunosc pe sine în oglindă şi au conştiinţa morţii.
- Sunt mari distrugători ai pădurilor şi vegetaţiei, fiind consideraţi încă dăunători, de către localnici? Pe de altă parte, tot ei sunt responsabili cu replantarea şi reînnoirea naturii, pentru că o mare parte din ceea ce elimină nu este cu adevărat digerat şi conţine seminţe. Masaii folosesc fecalele lor cu aspect de conglomerat de iarbă drept tratament.
Nu mult după ce am admirat elefanţii, ne-am întâlnit şi cu prietenele noastre, paşnicele girafe. Dacă în parcul Arusha ni se păruseră aproape, de data aceasta erau chiar lângă drum şi maşină, făcându-l pe ghid să-şi ridice rapid geamul şi pe Alex să-şi schimbe panicat teleobiectivul cu unul care să poate cuprindă animalul aflat la o distanţă bună de macro. Exagerez puţin dar, dacă am fi întins mâna, aproape că le-am fi putut atinge.
Am reîntâlnit elefanţii şi la umbra unor copaci, apoi diverse specii de antilope, printre care merită să menţionez din nou o pereche de Dik-Dik, cele mai mici antilope din lume. Spre deosebire de altele, Dik-Dik trăiesc în cuplu monogam, masculul mai trădează dacă are ocazia (bun aşa, nimic neobişnuit în asta), dar femela rămâne loială. Antilopele gnu erau şi ele prezente, pe lângă alte girafe, iar Impala ne-a observat prezenţa cu ochi speriaţi şi o postură alertă, gata de fugă.
Tarangire, prin bogăţia sa de specii venite în căutarea apei, este un rai şi pentru prădători. Aceştia sunt însă mai greu de observat, datorită vegetaţiei abundente. La un moment dat am aflat că un cuplu de lei tineri se hârjonesc pe o câmpie şi ne-am grăbit să-i găsim. Când am ajuns noi erau câteva maşini strânse dar hârjoana încetase şi trecuseră la fapte. I-am pândit şi noi, atât cât se puteau vedea, prin iarba deasă şi la fel de galbenă ca blana lor. Apoi i-am lăsat să-şi vadă de ceea ce făceau, pentru perpetuarea speciei.
Când ne-am oprit la locul de picnic, pentru masa de prânz, am fost avertizaţi să fim atenţi la maimuţele albastre. Într-adevăr, acestea stăteau la pândă, se apropiau încet şi, din când în când, mai şterpeleau câte ceva de la vreun călător neatent, neglijent sau inconştient. Maimuţele pot fi foarte obraznice, dacă le dai tu de mâncare, şi nu e deloc indicat să fie învăţate aşa, oricât de drăgălaşe ni s-ar părea.
Pe la locul de picnic se mai foiau şi nişte păsărele foarte frumos colorate, mulţumindu-se cu firmituri. Într-un copac, o maimuţă care se hrănise suficient, aţipea în văzul nostru, nereuşind, în ciuda eforturilor sale, să-ţi ţină ochii deschişi. Iar undeva în vale se vedeau din nou elefanţii, înaintând lent, atenţi la pui, prin albia râului. Era o zi mai mult decât perfectă şi eram acolo, în mijlocul naturii şi a unui vis devenit realitate.
Parcul mai avea câteva surprize pentru noi, de la antilopa mare de apă (Waterbuck sau Kobus ellipsiprymnus) şi antilopa de mlaştină (Kobus kob), struţi, păsări mari cu guşă care mi-au adus aminte de pelicani (fiind, de fapt, o specie de barză, numită marabou) sau cea mai mică şi mai frumos colorată pasăre pe care am văzut-o vreodată (dumbrăveancă codată), până la coama unui copac ireal de verde în mijlocul unui peisaj arid, mai precis copacul cu cârnaţi (sausage tree).
Ziua se încheie în mintea mea cu o herghelie de zebre alergând cu bucurie şi euforie prin râu, cu trupurile lor îndesate şi puternice debordând de energie şi sănătate şi stropi de apă strălucind în lumina blândă a după-amiezii târzie.
Tarangire a fost poate că unul dintre cele mai frumoase parcuri, din această primă incursiune africană. Dar povestea continuă cu încă două parcuri, fiecare cu bucuriile şi descoperirile lor.
Tarifele pentru vizitarea parcului Tarangire pot fi descărcate de aici (vezi pagina a doua) sau le poţi observa şi în imagini, ţinând cont că au fost fotografiate în august 2014.
O colecţie frumoasă cu toată viaţa sălbatică descoperită în aceste parcuri se va strânge treptat şi cu grijă, în board-ul nostru dedicat de pe Pinterest – Wildlife, pe care te invităm să-l urmăreşti.
Text: Roxana Farca
Foto: Alex Farca
Alte episoade:
Safari în Tanzania (1) – pe jos prin Arusha National Park
Safari în Tanzania (3) – Craterul Ngorongoro, căldarea cu animale sălbatice
Safari în Tanzania (4) – căutând leii căţărători din Lake Manyara National Park
Fotografiile de mai sus au fost realizate cu un Nikon D90 şi un mirorless Sony Alpha A6000, pentru care mulţumesc Sony Romania.
Mulţumim 1001 adventures pentru experienţa deosebită pe care am trăit-o şi pentru şansa de a vă aduce azi spre citire aceste rânduri.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
