O zi în mijlocul naturii – Parque Nacional de Ordesa y Monte Perdito (Parcul Naţional Ordesa şi Muntele Pierdut)
Pirineii, munţi care despart Franţa de Spania aparţinând amândurora de fapt, oferă călătorului peisaje de neuitat datorate marii diversitati a reliefului, parcuri naturale, sate şi oraşe primitoare, aer îmbălsămat, drumeţii, excursii, alpinism. Parcurile naturale vieţuiesc de capul lor dar, Departamiento de Medio Ambiente sau Consejaria de Agricultură y Medio Ambiente (denumirea variază de la o regiune la alta) nu doarme ci veghează, mereu la datorie prin Centros de Interpretacion situate în localităţi de la cele mai mari, până la cele extrem de mici, uneori în apropierea sau înafară lor, oferind gratuit mape ilustrate (în mai multe limbi) ce cuprind harta zonei, informaţii privind traseele, flora, fauna, posibilităţile de campare sau cazare. Personal avizat vă poate şi el îndruma spre cele mai bune căi de a intra şi a ieşi spre o anumită destinaţie.
Pentru a vizita Pacul Naţional Ordesa am ales să dormim în Torla. Am trecut peste albia unui râu secat, Rio Chate. Înainte cu 6 km de sat drumul, deşi asfaltat, a fost neregulat şi destul de zgâlţâitor, fapt rar întâlnit în Spania; întâlnirea cu locul însă, ne-a făcut să uităm acest neajuns. Cu vârful Mondarruego în spate, soră bună cu Ainsa, Torla situată la înălţime, invită la odihnă cu multe hoteluri şi campinguri aproape de parc, unele de ultimă oră, străzi pitoreşti, o biserică semeaţă, mici magazine. Soarele apunea poleind muntele. La intrare erau parcări mari, gratuite pe care le-am ignorat şi am găsit nu departe, în plină şosea, un hotel din 1934, Bella Vista, cu mica lui parcare şi privelişte spre Mondarruego. În plină vară aici era frig şi vânt, seara. Proprietarii, o familie în jur de 80 de ani, ne-au informat că erau două căi de a ajunge la Ordesa – de la primărie cu un microbuz sau, cu maşina personală, 8 km, apoi pe jos. Ne-am plimbat întâi prin oraş şi ne-am bucurat de răcoare, linişte, bolţi, case solide din piatră la balcoanele cărora roşul viu al muşcatelor amintea că nu suntem teleportaţi în altă epocă; ceea ce vedeam nu erau decoruri pentru un film cu subiect din Evul Mediu ci un loc viu în care găseai tot ce îţi trebuia (ne-am cumpărat o minimbutelie de voiaj). Camera avea ferestre termopan duble, frigul rămânea să dârdâie pe afară, la poalele culmii aşezată pe păşuni verzi. Nu mă mai puteam dezlipi de privelişte; noroc că a venit noaptea şi m-a potolit. M-am întrebat cum se poate întreţine cu atâta grijă un asemenea imobil cu destule camere, holuri, recepţie etc., la vârsta avansată a proprietarilor şi am presupus că au un ajutor la curăţenie măcar; când colo, a doua zi dimineaţă am văzut-o pe bătrâna şi distinsa doamnă pregătind singură camerele eliberate.
Ne-am hotărât să plecăm cu maşina noastră. A trebuit să o lăsăm în imensa parcare (gratuită, ca şi intrarea) de unde începea parcul; era admis numai accesul pietonal. Că nu eram echipaţi corespunzător, am descoperit pe parcurs. Au trecut pe lângă noi, grupuri de copii şcolari, adolescenţi, familii cu câini în lesă (patrupedele aveau o reacţie formidabilă: înnebuniţi de diversitatea mirosurilor, pentru mulţi necunoscute, ţopăiau ca nişte capre), tineri cu bebeluşi în spate sau în cărucior, bătrânei sportivi, echipaţi cu bocanci şi adidaşi, toiege, rucsacuri, şepcuţe, sticle de apă, mâncare, pregătiţi pentru un drum lung. Pe o alee destul de largă, umbrită, inegal nivelată, am urcat şi coborât de multe ori pe trepte din pietre mari, printr-o pădure până la cer. Descoperit şi pus în valoare de un francez la începutul secolului XX, parcul are stăpâni grei – munţii (Muntele Pierdut, cu un lac îngheţat la picioare, îmbrăcat în gheţari este cel mai înalt pisc calcaros din Europa -3355 m) şi circurile glaciare, colosale amfiteatre de piatră. Printre ei, văi săpate de râuri, canionul râului Anisclo, chei stamte şi abrupte (cele făcute de răul Bellos curgând la mare adâncime între pereţi verticali de stâncă uniţi de două poduri aminteau de Ronda), peşteri de gheaţă (36, în masivul Casteret), păşuni, păduri dese adăpostind o faună bogată, flora delicată, sate în armonie cu generoasă natura înconjurătoare, formează un paradis pentru iubitorii de peisaje spectaculoase, de fluturi, peşti, animale, plimbări lungi şi nu chiar ca pe asfalt. Spre deosebire de austrieci care înlătură din păduri ceea ce s-a uscat sau prăbuşit, spaniolii, în parcuri şi în vastele livezi de măslini, lasă arborii bătrâni pe locul unde au trăit ca să reintre în circuitul firesc al naturii şi să doarmă sub soarele pe care l-au iubit.
În pădurea neatinsă de mâna omului cresc alături copaci tineri şi arbori seculari cu trunchiuri foarte groase, copaci care au murit şi alţii care agonizează cu rădăcinile în aer, dezgolite în întregime de ploi şi torente. Un pâlc de mesteceni albi, deşi, drepţi ca lumânările, mi-au amintit prin mulţimea şi aliniera lor de coloanele moscheiei din Cordoba. Am mers mult pe sub arcade de crengi ascultând cântecele apelor abundente, curgând din toate părţile şi de toate felurile: de la firicelele izvoarelor la potecile pârâurilor şi la şuvoaiele râurilor, toate săltând limpezi şi cristaline. Indicatoarele ne îndrumau spre cascade. Mergând voiniceşte şi tot mergând, am întâlnit nişte curgeri de apă debile, dezamăgitoare dar nu ne-am descurajat; la peste o oră de mers a apărut prima cascadă serioasă – La Cueva (grota), o cădere de apă tot atât de frumoasă ca cele văzute de noi în parcul mânăstirii Piedra, din Aragon. Râul Arazas vine de undeva de sus, hurducat, şi îşi desface şuviţe înspumate într-un evantai alb, căzând într-o piscină naturală verzuie pentru a-şi continua apoi drumul printre stânci.
Priveliştea ne-a alungat oboseala aşa că am pornit cu entuziasm spre următoarea, Estrecho (strâmt). Aici apa venea printr-o deschidere strâmtă (de unde şi numele), ca dintr-un ţinut al vrăjitoarelor, prin aburul stropilor, sărind de la 90 de metri înălţime, cu vuiet şi milioane de stropi. Călătorii nu plecau repede de lângă ea. Era un tablou viu şi mereu proaspăt, revigorant. Se filma şi se fotografia în tăcere, fiecare dorea să nu uite şi să-şi poată reconstitui apoi prin imagini plimbarea prin Parcul Ordesa. Mai departe, erau încă multe de văzut – munţi, alte cascade în mari circuri, peşteri. În ajutorul celor care doreau să rămână mai mult de o zi în parc era Parador Naţional de Monte Perdito, hotel de unde se deschid numeroase trasee în circul Pineda.
Nu aveam provizii şi nici încă o pereche de picioare aşa că ne-am întors, admirând din alt unghi acum, culmile muntoase pe care aveam să le vedem apoi, din cealaltă parte, din Franţa, de la Lourdes. Întorcându-ne spre parcare eram deja doctori în bucata de traseu tocmai parcursă aşa că, întâlnind cupluri neavizate deja obosite, pe bănci, sau fotografiind în exces ceea ce putea fi luat drept cascadă, le-am încurajat să continue pentru că merită. Am întâlnit persoane îndrăgostite de vieţuitoare, care, ghemuite lângă un curs de apă aşteptau cu răbdare să se ivească un păstrăv măcar şi să-l filmeze. Ne-am despărţit de Ordesa regretând din nou, ca şi în Picos de Europa, că nu ne ţin puterile pentru a vedea mai mult din acest loc înrudit puţin cu Plitvice din Croaţia. Chiar dacă vara, când eram acolo, este timpul cel mai fericit pentru oameni şi natură în zone montane, aş fi vrut să fie toamnă când aurul şi arama frunzişurilor desfăşurate la poalele grandioşilor munţi fac concurenţă verdelui coniferelor şi culorilor sobre ale piscurilor. Sugerez celor care au de gând să meargă acolo să aleagă acest anotimp.
Articole similare
Picos de Europa, o redută naturală
Impresii scrise de: Ghiocel(a)
Perioada călătoriei: iunie 2009
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
