Grossglockner: natura îmblânzită

Al doilea loc după Schonbrunn

Citim în ghiduri că Grossglockner este unul dintre cele mai frumoase trasee alpine din lume, o perlă a Alpilor austrieci, al doilea loc important al Austriei, ca număr de vizitatori (aproximativ un milion pe an), după palatul Schonbrunn de la Viena. Am pornit cu entuziasm într-o dimineaţă spre acest renumit traseu şi am umblat pe spinarea marelui şarpe de asfalt  care trece prin tuneluri, se răsuceşte printre păşuni abundent şi multicolor înflorite, verzi preerii, pe şi pe lângă culmi împădurite sau golaşe, săpate de torente, împodobite pe vârfuri şi în văi umbrite cu albă nea ce culminează la maxima înălţime cu un gheţar (Pasterze). Şuvoaie de ape înspumate coboară sărind peste pietre. Cerul se oglindeşte în mici lacuri, pernele gigante ale norilor se întrec în alb cu zăpezile, acoperind şi dezvăluind vârfuri, căptuşind câteodată marginile şoselei.

Cum ajungi acolo

Mai exact, am ieşit din Autostrada Munchen Viena (A8) spre Lofer, depăşind Zel am See şi Bruck, am intrat prin Fusch (28 de euro – maşina) şi am traversat parcul naţional Hohe Tauern, până la Heiligenblut, aceasta inseamnand o zi de mers cu maşina sau, mai ales, cu motocicleta (20 % dintre vizitatori), oprindu-te mereu ca să admiri şi fotografiezi, să mănânci pe terasele cabanelor primitoare sau în nenumăratele locuri de popas, unele dotate cu jocuri pentru copii, să-ţi umpli plămânii cu parfumul florilor alpine, să-ţi doreşti să fii pasăre ca să poţi atinge mai de aproape  vârfurile mângâiate de nori, să te bucuri pentru că, printr-un efort extraordinar, aceste peisaje spectaculoase au devenit accesibile tuturor.

Dacă vii din Italia (Tarvisio, Vilach, Spital, Winclern), se intra pe Grossglockner de la sud spre nord, după Heilingenblut (cu aceeaşi taxă).

Proiectul a debutat în 1930 şi a fost finalizat în doar 5 ani!

Grossglockner este un drum foarte vechi, cu urme ale civilizaţiei celtice şi romane – monezi, fragmente de bijuterii şi statui, o statuetă Hercule, aurul descoperit la mică adâncime şi exploatat de romani şi austrieci apoi, timp de trei sute de ani, demonstrează că, deşi extrem de dificil, acest traseu a fost cunoscut şi străbătut chiar şi cu 2000 de ani înainte. Caravane pe cai, la sfârşitul Evului Mediu, au înlesnit un înfloritor comerţ transalpin, pe poteci strâmte, între Veneţia şi Austria. În secolul al XVIII-lea au început ascensiunile şi explorările ştiinţifice. Apariţia şi extinderea căilor ferate au favorizat accesul spre acest traseu. Însă abia după 1922 s-a hotărât construirea unui drum modern. În ciuda prăbuşirii imperiului şi pierderea pieţelor de desfacere ale Austriei, într-o criză economică fără precedent, proiectul a debutat în 1930 şi în numai cinci ani a fost realizat, a creat locuri de muncă şi a devenit o zonă turistică atractivă şi o sursă importantă de venit.

Drumul (nord – sud) pleacă de la Oberes Nasfeld şi se termină la Franz-Josefs-Hohe (loc escaladat de monarhul însuşi în patru ore) de unde se vede gheţarul şi munţii iar misiunea sa este de a permite cât mai multor oameni să descopere şi să se bucure de frumuseţile reliefului şi ale naturii. O capelă (Fucher) îi omagiază pe cei care au murit pe şantier. Un turn de observaţie este dedicat celui mai mare optician austriac, W. Swarovski. În Muzeul Naturii Apine (cu acces gratuit) sunt inventariate într-un mod atractiv o colecţie de splendide minerale, specii de plante, păsări şi animale care trăiesc în această rezervaţie naturală care răspunde tuturor cerinţelor ecologiei moderne. Vieţuitoare şi insecte mici apar aici mult mărite pentru o cât mai bună cunoaştere a lor. Într-o sală de proiecţie o marmotă prezintă munţii. Panouri, în refugii, oferă date şi imagini (ca şi în Pirinei) despre particularităţile reliefului. În larga parcare finală, Freiwandeck, în fata gheţarului şi a splendidei panorame a culmilor flutură steaguri europene. Este acolo şi cel al României. Însă nu acela este punctul terminus; după o jumătate de oră de mers cu trecere prin tuneluri se ajunge la Gamsgrube, un refugiu al caprelor sălbatice, o depresiune umplută cu un nisip extrem de fin, depozitat de vânt de milenii, o minune a naturii care mai poate fi întâlnită numai în Asia centrală şi în Arctica. De-a lungul acestui drum se pot vedea marmote şi mufloni.

Nu te simţi singur nicicând pe Grossglockner; mulţimea de vehicule şi de drumeţi colorează griul argintiu al şoselei. Când te uiţi în sus, e o încântare! Când arunci privirea spre vai te trec fiorii, pentru că în unele părţi eşti la aşa o înălţime încât preferi să- ţi refugiezi contemplaţia în tablourile vii ale munţilor.

Înainte de a porni la drum este bine să vă interesaţi de starea vremii (la hotel, zimmer sau informaţii) căci pe ceaţă şi ploaie se pierde mult din peisaj. Noi am avut noroc; se anunţase timp frumos în prima jumătate a zilei şi ploaie după. Însă ploaia a întârziat la întâlnirea nedorită şi a pornit chiar la final, când intram în Heiligenblut.

Plin de flori, restaurante, magazine, cu informaţiile în centru, acesta are o frumoasă biserică aşezată cumva spre vale, adaptată reliefului, astfel că se coboară în ea şi în adânca ei cripta, situaţie mai rar întâlnită, majoritatea lăcaşurilor de cult fiind situate la nivelul străzii sau mai sus de  ea.

Încălzirea globală afectează zăpezile şi gheţarul; acesta se micşorează vizibil; se consideră că peste 8o de ani nu va mai există. Se vor modifica flora şi fauna. Peisajele nu-şi vor pierde frumuseţea însă contrastul dintre anotimpul cald şi zăpezi va rămâne undeva în amintiri, vederi, fotografii şi îl vom regreta.

Aşa că ar fi bine să nu mai amânaţi prea mult şi să vedeţi Grossglockner!

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.