Dor de Samothraki

Despre Samothraki s-a mai scris pe LumeaMare, în articolul atât de inspirat numit: Paradisul de pe insula zeilor. Am promis totuşi aici că îmi voi scrie şi eu impresiile despre această insulă. Aşa că iată-mă amintindu-mi de acest loc minunat, mai puţin cunoscut de lume. Ai crede că, dacă spui „Grecia” şi „insulă”, ai spus deja vreme bună, taverne, suveniruri la tot pasul şi, mai ales, invazie de turişti. Ei bine, insula Samothraki este încă o oază destinată turismului care, paradoxal, nu a fost coruptă de acesta. Din port şi pe toată întinderea sa – destul de redusă de fapt – domneşte simplitatea şi duritatea unui pământ ars de soare, a unei combinaţii aride de munte, pietre şi mare care refuză parcă să creeze false impresii pentru a câştiga din turism. Cei care vin aici par să se bucure de aerul şi liniştea acestei insule şi tocmai de aceea am ales-o şi noi. La plecare am fost neîncrezători, nu credeam că descrierea insulei ca „sălbatică” va fi tocmai corectă. Nu eram nici măcar pregătiţi pentru posibilitatea de a nu găsi bilete la feribot. Când am ajuns în miezul arşiţei de prânz la Alexandropoli am fost foarte mândri de noi pentru că ne-am încadrat atât de bine în timp. Mai puţin mândri am fost când am constatat că, deşi cazarea noastră pe Samothraki începea din tocmai acea seară, primul feribot la care mai aveam locuri era abia peste două zile. Nu ne venea să credem. Gândind ca nişte turişti standard, ne aşteptasem ca autorităţile, beneficiari de pe urma turiştilor, să se asigure că, dacă este un singur feribot pe zi, aceasta înseamnă că nu sunt probleme cu locurile. Dar cum nu numărul de turişti pare să fie problema lor, bineînţeles că, în august, adică sezon maxim, feribotul este mereu în pană de locuri. Situaţie de care cei de la agenţia de bilete se plâng, de care turiştii se plâng, dar de care se pare că nimănui altcuiva nu îi pasă. Ne-am agitat, am sunat la Yanna, patroana hotelului de pe Samothraki la care trebuia să ajungem şi am sperat din nou, cu mentalităţile noastre româneşti, că se va mai găsi un loc pentru noi… dacă pune ea o vorbă. Se pare, însă, că, dacă ei spun că nu mai sunt locuri, atunci chiar nu mai sunt, iar metoda pilei româneşti nu funcţionează dincolo de hotare. Am fost surprinşi apoi de propunerea lor de a lăsa cheia la agenţie pentru ca cineva, de data aceasta o cunoştinţă de-a gazdei, să o urce pe feribot peste două zile în timp ce noi puteam să luăm o ambarcaţiune rapidă spre insulă. După multe ezitări, am acceptat oferta şi am învăţat astfel prima lecţie despre cum există şi cinste, încredere şi bunăvoinţă pe pământ. Acolo unde nu te aştepţi. Aveam să mai aflăm cum stă treaba cu încrederea şi în cele două zile în care am fost privaţi de maşină şi prin urmare de orice acces la o sursă de mâncare atunci când Yanna, fără niciun fel de ezitare, ne-a oferit maşina ei pentru a merge până la un magazin. Iar peste două zile, soţul ei l-a însoţit pe Alex în port şi a stat cu el până când totul a fost ok, iar maşina noastră galbenă a poposit şi ea, ce-i drept cu două zile întârziere, pe insulă. Am aflat ulterior că lăsasem maşina pe o stradă pe care parcarea era interzisă în timpul nopţii şi că ne aşteptau şi două amenzi, dar asta e altă poveste, să revenim la părţile frumoase.

Câteva lucruri marchează puternic personalitatea insulei: marea extraordinar de limpede, pietrele de pe plajă şi din apă, mirosul puternic şi aproape neplăcut degajat de anumite ierburi seara (probabil rozmarin), capre oriunde întorci capul şi cântecul unor „greieri căpiaţi” – aşa cum ne plăcea să îi numim neştiind exact ce insecte pot transforma cântecul plăcut al greierelui într-un răcnet electric, ca de mii de fire scurtcircuitate.

Hotelul la care ne cazasem era încântător, nou construit dar păstrând tradiţia caselor greceşti, cu pereţi albi, colţuri rotunjite şi ferestre sau uşi albastre. Am admirat întotdeauna acest popor pentru felul în care a învăţat să câştige din turism, oferind lucruri simple, spartane aproape, dar extrem de curate şi cu un aspect de nou, la preţuri mici, reuşind astfel să atragă oameni din diverse pături sociale şi să facă bani fără investiţii majore. Aici domnea un spirit diferit, în care s-a combinat confortul cu tradiţia şi s-a condimentat cu puţină personalitate. Era oricum unul dintre puţinele locuri de cazare aşezate pe partea stângă a drumului – partea cu marea – şi când spun aceasta înseamnă că mai erau maxim patru vile pe o distanţă de câţiva kilometri pe stânga şi încă vreo 10 pe dreapta. Şi tot ca să îşi dovedească bunăvoinţa, pe plaja pietroasă din spatele hotelului, ca aproape toate plajele din Samothraki, patronii aranjaseră o parcelă de nisip şi puseseră câteva şezlonguri la dispoziţia oricui, suficiente cât să mulţumească mâna de oameni (niciodată mai mulţi de 6) care se hotăra să rămână la plajă aici.

Plajele din Samothraki nu seamănă cu ceea ce te aştepţi de la o plajă. În prima seară, în timp ce mergeam cu taxi-ul spre hotel, m-am tot uitat spre mare şi am observat aproape cu groază bolovănişul ostil de pe malul mării, completat cu tot felul de crengi uscate, de parcă fusese o mare furtună cu o zi înainte. Acestea erau locurile în care nu prea îndrăznea nimeni să se aşeze. Varianta îmbunătăţită era precum partea de plajă din spatele hotelului, acolo unde pietrele nu erau chiar atât de mari şi se combinau cu nisip. Doar intrarea în apă îţi reducea mult din demnitate, aceasta neputându-se face în poziţia verticală. Pietrele foarte mari de pe fundul mării – rotunde şi de dimensiunea capului unui om – erau o adevărată provocare dacă te ambiţionai să mergi pe ele în picioare – nu reuşeai decât să le încerci şi cu fundul în clipa următoare. De aceea aveai ca variantă ori să mergi ca piticii până se mai adâncea apa suficient cât să poţi să te lungeşti cu burta în jos, ori să cauţi intrări în apă pavate cu pietre mai mici şi să suporţi, indiferent de chef, o mică sesiune de presopunctură la tălpi. La câţiva kilometri de hotel, exact acolo unde se termină unul dintre cele două capete ale drumului de maşini – blocate de locul în care intră munţii direct în mare – exista o plajă deosebită, aşa cum nu am mai întâlnit – Kipos. Nici urmă de nisip, o întindere uriaşă de pietricele mici, bine şlefuite atât pe mal cât şi în apă. Nu am să uit niciodată prima impresie. Am ajuns acolo spre sfârşitul zilei, soarele se pregătea să se ascundă după munte, plaja era de un gri-albăstrui fascinant iar marea era verde şi limpede ca peste tot. Ochiul obişnuit cu galben-auriul nisipului era surprins să întâlnească o cromatică de gri şoricesc la malul mării. După ce soarele a intrat după munţi şi a încetat să încingă pietrele, acestea i-au mai păstrat destul de mult timp prezenţa. Ne-am întins toţi trei direct pe pietre, încântaţi de căldura degajată de acestea, de faptul că erau atât de netede şi de curate şi de felul în care te masau pe tot corpul. Sub umezeala corpului, pietrele îşi schimbau culoarea devenind din gri verzi iar la o privire atentă descopereai şi pietricele albe, portocalii roz sau mov închis, în aşa fel încât, până la urmă, aveai senzaţia că te-ai întins pe o comoară de pietre semipreţioase.

În capătul opus al insulei, drumul de maşină se termină tot într-o plajă, de data aceasta cu nisip – Pahia Ammos. Insula fiind foarte mică, nu trebuie să sperie denumirea de „capăt opus” acesta însemnând aproximativ 45 de minute de condus pe un drum care merită bătut. Dacă pleci dinspre port spre Therma – oraşul din apropierea hotelului – mergi doar pe coastă, umăr la umăr cu marea, în partea opusă drumul urcă spre munte. Până ajungi la plajă, vezi culmi uscate şi marea de la o înălţime de la care nu te aştepţi să mai poţi coborî atât de repede. Şi cu toate acestea, ajungi destul de uşor jos şi descoperi singura plajă cu zone destul de mari de nisip fin din toată insula. Mult mai pregătită pentru turişti, această plajă încearcă să îi întâmpine pe cei care caută mai multă distracţie cu muzica urlând în difuzoarele de la un bar, cu șezlonguri şi umbreluţe, cu sporturi nautice, dar şi cu un peisaj care te face să uiţi de bruiajul din jur.

La plecare diverse persoane sau cupluri de tineri strigă după tine sau îţi fac semne de „ia-mă nene” pentru că, într-adevăr, ceea ce poate să pară aproape pentru cei cu patru roţi, poate fi destul de departe pentru cine se aventurează până acolo cu alte mijloace. De fapt, pe tot drumul, rar vezi case şi, chiar dacă apar câteva camere de închiriat, e greu de crezut că ar vrea cineva să se aşeze undeva pe coline, acolo unde nici marea şi niciun oraş nu sunt chiar peste drum, cu sau fără maşină. O altă plajă este cea pe care am acostat în urma unei plimbări cu vaporaşul şi se cheamă Vatos parcă (nu mai ţin minte exact numele ei). Acolo nu ai cum să ajungi decât de pe mare, deşi este incredibil cât de apropiate sunt cele trei plaje: Kipos, Vatos şi Pahia Ammos. Toate sunt locuri minunate în care muntele nu a mai coborât direct în mare lăsându-şi loc să respire, prin grote, mici golfuri şi aceste trei plaje mari.

Dar, tocmai de aceea, la cele din margini se termina drumul pe ambele părţi ale insulei, iar la cea din mijloc ajungi doar cu vaporul. Norocul celor care zilnic, la ora 11:00, fac acest drum pentru a duce turiştii să se bucure de cea mai frumoasă privelişte a insulei şi să îi lase acolo pentru o scurtă plimbare sau pur şi simplu pentru plajă. Când am ajuns la Vatos nu era tocmai ora potrivită pentru plajă şi nici pentru plimbare. Drumul ducea către o cascadă, dar cum aveam deja experienţa unui astfel de drum cu Petra şi cum soarele ardea de simţeai că ameţeşti, am ales să întindem pătura la umbră şi să lenevim printre bolovani şi uscăciuni până se mai domolea soarele. Am avut astfel parte de câteva apariţii nude, trupuri plinuţe de fete complet neacoperite, cu sâni grei şi plimbându-se în nu ştiu ce direcţie, lucru care ne-a făcut să zâmbim gândindu-ne la cei care se pot bucura fără probleme de o vacanţă într-un loc în care singurul deranj îl reprezintă un grup mic de turişti care ajunge la 13:00 şi pleacă la 17:00. Iar în rest linişte, nicio tentaţie şi nicio urmă de confort. Noi am făcut bineînţeles parte dintre cei care ajung, văd, zâmbesc şi pleacă, fac o baie în mare şi se suie pe vapor pentru a mânca, legănaţi de valuri, friptură şi salată grecească.

Marea văzută de pe insulă are un fel de program al ei: se trezeşte uşor zgribulită după noapte şi până pe la prânz se agită uşor făcând valuri mici, ca să îşi afirme totuşi statutul de mare. După-amiază, însă, se cam toropeşte şi ea de la soare şi, până spre seară, renunţă la orgoliul de mare şi ajunge la apus să semene perfect cu cerul, de care aproape că nu o mai poţi deosebi.

Şi dacă se întâmplă, într-o zi, să nu ai chef de marea caldă şi sărată, te poţi afunda în pădure şi călătoreşti sărind din piatră în piatră până la prima cascadă, unde apa rece şi curată de munte îţi îngheaţă carnea pe tine. Cu atât mai plăcută este apoi fierbinţeala soarelui care încălzeşte un bolovan pe care te aşezi să te usuci.

Cât am stat pe insulă nu am simţit nevoia să vedem vreun oraş – aerul, marea, muntele fiind atât de suficiente încât nu ar mai fi avut loc altceva. Singurul restaurant la care am fost se afla și el undeva în pădure, în pragul unei văi adânci, după ce mergeai o vreme pe un drum forestier, fiind aproape convins că ai greşit drumul. Te aştepta acolo o tavernă foarte plăcută, aparţinând unei familii, un loc în care „chelnerului” îi făcea plăcere să se aşeze la masă cu tine si să îţi explice într-o engleză destul de minimalistă cele cinci feluri din carne de capră, să îţi recomande sosul de roşii proaspăt făcut de bunica şi să te servească la fel de bine ca şi cum ai fi fost un prieten bun venit în vizită. Mai mult din întâmplare decât din intenţie am ajuns să dăm cu ochii de Hora (Cora), capitala insulei, un oraş tradiţional căţărat abrupt pe stânci, cu străduţe înguste urcând printre case vechi, unele renovate, altele în ruină şi cu o privelişte răvăşitoare atunci când ajungeai sus. Am ales să ne cheltuim aproape ultimii bani la o terasă acolo numai pentru că am vrut să păstrăm adânc în minte felul în care se vedea în depărtare apusul soarelui în mare, felul în care luminile s-au aprins pentru a lumina stânca pe care se ridicau vestigiile vechii cetăţi şi pentru a gusta, poate pentru ultima dată acolo, minunata friptură de capră.

Am părăsit insula tot la apus, atunci când de după silueta ei cocoşată răsărea luna, intrând în competiţie cu soarele scufundat în mare. Ne-am promis că vom reveni, dar deocamdată nu ne-am ţinut promisiunea. Se va întâmpla în curând, simt eu..


Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.