Pe Camino cu Veronica Drăgoi

După cum am anunţat şi aici, sâmbătă, 27 martie, am avut ocazia să particip la o conferinţă foarte interesantă dedicată pelerinajului pe Camino, spre Santiago de Compostela. Am avut parte de câteva ore magice, aşa cum este şi drumul în sine. Cei care au povestit au adus cu ei impresii, emoţii, imagini şi foarte multe sfaturi extrem de utile pentru toţi cei care visează să purceadă vreodată pe acest drum. Ne imaginăm că parcugerea celor aproximativ 800 de kilometri pe jos, pe Camino Frances – cea mai frecventată variantă, de la Rocesvalles în Franţa până la Santiago de Compostela în Spania, este o provocare extrem de dificilă. Am aflat de la toţi povestitorii că nu este aşa şi că oricine poate face acest drum.

După o introducere în atmosferă cu ajutorul muzicii vehi religioase, din care s-au inspirat şi acordurile trubadurilor, Francesca Dogaru (care a parcurs odată Camino, cu bicicleta) a fost liantul necesar între poveşti, prezentatându-ne, în câteva cuvinte inspirate, invitaţii.

Ion Nicolae, profesor universitar de georgrafie şi autor de manuale şi enciclopedii, a fost de 4 ori pe Camino, împreună cu soţia lui, şi ne-a pus la dispoziţie date interesante despre acest drum, despre evoluţia în timp a pelerinajului.

Veronica Drăgoi, pe care am avut-o şi noi invitat la Poveşti din LumeaMare, a intercalat amintirile de pe Camino Frances cu sfaturi utile legate de echipament şi cu imagini dintr-un al doilea pelerinaj, pe o variantă portugheză a drumului, mai sălbatică şi mai puţin frecventată.

Richard Reeese a abordat Camino pe bicicletă şi ne-a împărtăşit cu mult umor experienţele sale, inclusiv cele gastronomice. Am tras concluzia că deşi poate fi mai scurt, este mult mai greu cu bicicleta – din punctul de vedere al omului neexperimentat.

Marcel Doroş, călător de 2 ori pe Camino şi Ramona Venturini, de 4 ori pe Camino, au încheiat pe un ton magic întreaga poveste, convingându-ne, dacă mai era nevoie, de faptul că avem cu toţii nevoie de acest drum pentru a ne redescoperi, pentu a ne autodepăşi.

A fost un eveniment foarte reuşit, cu oameni şi poveşti de calitate alături de care orele au trecut fără să ne dăm deama. Am invitat-o pe Veronica Drăgoi să ne răspundă la câteva întrebări, ca să aducem şi noi aici ceva din spiritul unui pelerin.

Toţi invitaţii la conferinţa Explore Camino au afirmat, într-o formă sau alta, că acest drum te ajută să te întâlneşti cu tine, să te regăseşti. Chiar tu spuneai la un moment dat ca acest lucru ar putea fi obţinut oriunde şi că depinde foarte mult de fiecare persoană în parte. Ce se întâmplă totuşi pe Camino, cum crezi că s-a transformat acesta, în timp, dintr-un pelerinaj religios într-unul spiritual, destinat introspecţiei?

Sunt foarte mulţi oameni care fac acest drum în scopuri pur religioase (peste 40%), însă există într-adevăr un număr tot mai mare de pelerini care pornesc la drum căutând să pătrundă în profunzimea propriei conştiinţe. Cred că trecerea către un alt tip de motivaţie vine de la pelerinii înşişi şi nu de la drumul în sine. Altfel spus, oamenii şi nevoile lor s-au schimbat, iar religia, aşa cum am moştenit-o, nu reuşeşte să fie lumină călăuzitoare pentru unii dintre noi. Nu reuşeşte să răspundă întrebărilor care ne frământă, să ne aline durerile, să ne aducă liniştea şi echilibrul. Vieţile noastre au acum un curs mult mai tumultos, se desfăşoară cu o viteză care, de cele mai multe ori, ne face să ne desprindem de ceea ce suntem cu adevărat, de adevărurile şi de valorile noastre cele mai înalte. Ne face să uităm în cele din urmă ce voiam să obţinem când am început cursa aceasta. Iar asta, încetul cu încetul, ne consuma, ne oboseşte, chiar ne îmbolnăveşte şi, în final, ne răpeşte bucuria de a trăi. Privind în jur, vedem destul de limpede că pentru tot mai mulţi dintre noi vine o zi în care singurul lucru pe care îl putem spune este “Stop joc!”. Atunci Camino este cu siguranţă una dintre căile la îndemână de a ne redescoperi propriile adevăruri şi bucuria de a trăi. Este foarte adevărat însă că, la finele drumului, rar se poate spune că am ajuns la capătul căutărilor. Aşa cum am scris şi în jurnalul meu: “Camino nu se sfârşeşte în Compostela! Abia începe!”. O viaţă cu totul nouă, cu o perspectivă mult mai amplă, se afla atunci la start.

În final, indiferent de abordarea pe care o avem, Camino rămâne prietenos în aşteptarea noastră şi ne oferă un spaţiu unic de regăsire, de centrare, de pace şi bucurie.

Iată şi nişte statistici

Ai plecat pe Camino singură. În timpul conferinţei ai argumentat chiar că e chiar mai bine să fii singur dar că nu trebuie să exagerezi şi să devii obsedat de această idee. Poţi să dezvolţi puţin?

Atunci când eşti singur te confrunţi în mod direct şi exclusiv cu tine: cei apropiaţi nu mai sunt nici justificări, nici bariere în calea unor experienţe. Astfel ai şansa (rară) de a te înţelege pe tine nemijlocit şi nealterat de contextul obişnuit de acasă.

Când am spus că nu e cazul să exagerăm în sensul ăsta, m-am referit la faptul că nu trebuie să ne împotrivim interacţiunii cu ceilalţi. Vor fi oameni cu care se vor lega prietenii sau legături cu mare uşurinţă, oameni care pot purta către noi răspunsuri la întrebări importante. Dacă te vei strădui să rămâi mereu singur, refuzând experienţele pe care drumul ţi le scoate în cale în mod providenţial, e posibil să ratezi mari ocazii de a te cunoaşte.

Înainte de a pleca la drum, nu mi-am propus să o fac singură. Nu aş fi avut curaj la momentul iniţial să plec astfel într-un total necunoscut. Ajungând însă, forţată de împrejurări, să călătoresc singură, am descoperit avantaje extrem de importante şi m-am bucurat că s-a întâmplat să fie aşa.

Ramona Venturini spunea că pe Camino te întâlneşti şi te confrunţi cu lucrurile de care îţi este teamă. Ţi s-a întâmplat şi ţie acest lucru? De ce temeri ai scăpat?

Ni se întâmplă asta şi în viaţa de zi cu zi – asta este tot ceea ce ni se întâmplă constant: de fiecare dată când ne facem griji, când suntem stresaţi, când nu ne putem bucura de ceea ce e în jurul nostru, de fapt ne confruntăm cu temerile noastre. Doar că aici, în viaţa noastră obişnuită, suntem prea puternic cuplaţi la pilotul automat şi atunci nu reuşim să conştientizăm că asta este ceea ce  ni se întâmplă. Ne concentrăm toate eforturile pentru a depăşi anumite situaţii, dar nu ne punem întrebări mai profunde despre ceea ce se afla în spatele stresului şi grijilor noastre. Şi durează mult mai mult (poate nu reuşim niciodată) să ne conştientizăm şi depăşim unele temeri.

Pe Camino m-am temut în mod conştient de câini şi de faptul că va trebui să călătoresc singură.

M-am confruntat bineînţeles cu ambele probleme şi pot să spun că în ambele cazuri nu mai sunt cine eram.

Te-am văzut semnând pe cărţile tale, la eveniment. Cum ţi-a venit ideea să scrii o carte despre această călătorie? Cum te simţi acum când ştii că toate trăirile tale sunt citite de oameni pe care nu îi cunoşti, când vezi cititori venind să îţi ceară un autograf?

La întoarcerea în ţară, toţi cei care ştiau de călătoria mea îmi cereau să le povestesc, să justific cumva sensul unei astfel de călătorii, aparent extrem de dificilă şi atât. Unii se aşteptau să povestesc istorii amuzante ori situaţii extreme, alţii – revelaţii extraordinare, dar niciuna dintre variante nu mă făcea să mă simt prea confortabil: scoase din context, poveştile pe care le puteam spune îşi pierdeau parcă semnificaţia şi puterea. Aşa am hotărât să pun totul pe hârtie, în încercarea de a transmite cât mai fidel şi convingător trăirile şi învăţăturile mele, precum şi modul neaşteptat în care am cunoscut puterea divină şi sentimentul profund de eliberare.

Să scriu cartea a fost o mare bucurie. Am retrăit şi mi-am întărit învăţăturile pe care drumul mi le adusese. Mi-a fost însă extrem de greu să fac totul public. De aceea, între momentul finalizării cărţii (6 februarie 2006) şi momentul publicării ei (26 mai 2009) a trecut foarte mult timp, în care am căutat curajul de a apărea cu gândurile mele necenzurate în faţa unei ţări întregi. Deşi trăim într-o lume a blogurilor şi a comunicărilor personale dezinhibate, pentru mine a fost foarte greu să mă deschid. În cele din urmă, mi-am zis că, dacă unui singur om îi va fi utilă experienţa mea, atunci merită să o public. Iar mesajele pe care le primesc de la cititori, îmi arată că nu am greşit făcând-o. Mă bucur să ştiu că am şi eu o cât de mică contribuţie la o zi de mâine mai senină.

Cât despre autografe…  sunt doar o tradiţie, nu mă gândesc prea mult la asta…

Care ar fi primele trei sfaturi importante pe care le-ai da celor interesaţi să pornească la acest drum?

În primul rând, chemarea faţă de misterul Camino contează mai mult decât pregătirea fizică sau cunoştinţele de limba spaniolă… Dacă cineva simte aceasta chemare, să nu se teamă să plece la drum: va reuşi!

Apoi, că în orice alte împrejurări ale vieţii, ideal este că cei ce pornesc la drum să nu-şi creeze anumite aşteptări de la ei înşişi, de la drum ori de la partenerii de drum. Să rămână deschişi la toate experienţele ce se vor ivi în calea lor, fie că le vor fi pe plac sau nu… Chiar dacă nu înţelegem de la început, cele mai ciudate întâmplări ne sunt cei mai buni maeştri intru desăvârşirea personală.

Şi, nu în ultimul rând, aş recomanda să se plece cu un echipament cât mai adecvat, astfel încât să se evite abandonul sau dificultăţile deosebite cauzate de probleme fizice uşor de evitat (bătături, dermatite de contact, arsuri solare, etc).

Mulţumim Veronica şi Buen Camino dragi cititori!


Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.