Camino sau 800 de km pe jos

S-a întâmplat într-o agitată zi de mai când ne pregăteam de plecare în Spania, să abordez această carte chiar în preajma apariţiei ei; mă interesa mai de mult timp subiectul, mai citisem câte ceva, urma să ajung în oraşul Santiago de Compostella dar aveam nevoie de o privire din interior a fenomenului pelerinajului vechi de secole şi foarte actual în acelaşi timp. Am găsit-o în scrierea tinerei românce care a avut voinţa şi curajul de a face singură un drum de 800 de km, într-o ţară îndepărtată.

Camino nu este o simplă carte de călătorii ci un jurnal autobiografic şi introspectiv, o experienţă personală relatată minuţios şi cu sensibilitate din momentul plecării (Roncevalles, Franţa) până la Santiago de Compostella în a cărui catedrală se află mormântul sfântului Iacov. Motivaţia alegerii acestui pelerinaj? “Venisem singură, tocmai ca să mă întâlnesc pe mine şi limitele mele, să văd ce pot şi mai ales ce vreau”. Prins în activităţile obişnuite eul nostru  se întreabă de unde vin cauzele nemulţumirilor care ne afectează, se ascunde, uneori se alterează, alteori se sufocă sub povara incertitudinilor. Veronica Drăgoi a evadat din rutină pe timp limitat şi, prin acest pelerinaj, s-a alăturat marii familii a celor care se redescoperă căutând soluţii pentru restul vieţii.

O pregătire minuţioasă şi bine gândită (Camino nu este o excursie de plăcere ci presupune un efort constant, îndelungat) nu a exclus neliniştea, teama şi emoţiile în faţa necunoscutului pentru că trecerea bruscă de la o viaţă sedentară, deloc sportivă, la un marş pe un traseu când neted, când accidentat, prin sate, câmpii, păduri, oraşe de care nu ai auzit măcar, poate fi plină de surprize. Secvenţial trebuie învinse căldura infernală şi lipsa umbrei binefăcătoare, a apei, a mâncării, singurătatea în zone nelocuite, lipsa refugiilor la vreme de seară sau în ceasuri de oboseală cronică, durerile provocate de mersul îndelungat, disperarea în faţă perspectivei de fi obligată să abandoneze din motive fizice, furia de a nu putea controla ceea ce se întâmplă, epuizarea, capcanele rătăcirii direcţiei, frigul, ploaia, posibilitatea de a se întâlni cu şerpi şi câini, despărţirile. Câte o cruce aminteşte că unii au murit în această încercare. Alţii se întreabă dacă vor ajunge vii la destinaţie.

Iniţial, pelerinul porneşte la drum cu ideea că va fi singur cu gândurile sale. Curând descoperă o mulţime prietenoasă, venind din Anglia, Germania, Olanda, Africa de sud, Franţa, Ungaria, Norvegia, Spania, România, Japonia, etc. Oamenii se salută, se prezintă, comunică în toate limbile şi cu mâinile sau mimica, se simt solidari, se asociază. Se nasc prietenii spontane sincere şi puternice numai că, fiecare având ritmul său de mers şi un timp limită în care trebuie să se încadreze, despărţirile sunt inevitabile şi foarte triste. Una este să-ţi recâştigi libertatea de care ai nevoie ca să cugeţi şi să te reîntâlneşti cu tovarăşul de drum în satul sau refugiul următor, alta e să ştii că nu vei mai revedea niciodată o persoană pe care ai îndrăgit-o brusc şi ai impresia că o cunoşti de o viaţă. Cartea acordă un spaţiu larg relaţiilor interumane; scurte biografii se împletesc cu vise de viitor, neliniştile se atenuează în favoarea creşterii încrederii în cel de aproape, fie şi pe termen scurt, a sentimentului că oricât ar fi de diferiţi oameni necunoscuţi se pot înţelege şi ajuta.

Fiecare a ales pentru altceva să parcurgă acest “camino” dar un fapt este cert – din pelerinajul fizic se naşte cel spiritual odată cu descoperirea unor resurse interioare şi fizice de nebănuit. Autoarea plecase forfotind de nelinişti şi întrebări; grijile noi, concrete, discuţiile cu partenerii de drum, contemplarea naturii o determină să se se dezbrace de multe prejudecăţi, angoase şi tabu-uri, se fortifică, îşi depăşeşte limitele fizice şi îşi propune noi recorduri personale, învaţă să savureze momentul, descoperă valoarea umbrei, ca şi gustul  nemaipomenit al unor lucruri simple, îşi calculează şi dozează eforturile, devine mândră de ea şi de curajul ei; uneori, chiar când se află în vârful muntelui de dureri fizice bucuria de a fi acolo unde şi-a dorit triumfă până la manifestări ludice – cântă şi dansează, îşi regăseşte inocenţa, pacea şi mulţumirea împreună cu “dorul unei lumi fericite şi simple”.

Urmărind evoluţia compatrioatei noastre facem cunoştinţă şi cu o latură mai puţin cunoscută a Spaniei – lumea modestă a satelor sărace în care se munceşte în grădini iar ciobanii îşi plimbă turmele de oi pe la poalele munţilor. Aflăm, deasemenea ce face această ţară pentru pelerini; ei pot dormi în biserici, în refugii particulare sau municipale dotate cu confort standard şi câteodată cu internet, în hoteluri, găsesc cişmele , mese şi scaune de popas pe malurile câte unui râu, nenumărate restaurante, automate pentru băuturi răcoritoare şi cafea, baruri, mâncare sau băutură gratuite uneori, oferite de nenumăraţii voluntari care lucrează pentru a-i ajuta. Frumuseţea peisajului, munţii, lanurile, copacii bătrâni, florile, cântecul păsărelelor liniştea din satele ce par pustii, calmează şi echilibrează şi cele mai neliniştite suflete inundându-le cu bucurie.

Spiritul fin de observaţie al Veronicăi Drăgoi aplicat locurilor şi oamenilor a condus la schiţarea de succinte portrete bine conturate şi la descrieri ce dovedesc sensibilitate. Abundenţa detaliilor privind ritualurile simple ale existenţei (spălat, mâncat, dormit) în alt context ar fi fost plictisitoare; pe CAMINO însă, “unde  fiecare pas contează”, locurile oamenii şi vremea se schimbă permanent, ele constituie informaţii utile pentru cei ce ar avea intenţia să facă acest pelerinaj şi ne conving că o asemenea încercare este dificilă dar nu imposibilă. Dialogurile sprintene, umorul, limbajul abrupt, amuzant pe alocuri al unui prieten cu care se începe şi se termină drumul, înviorează povestirea.

Pe CAMINO DE SANTIAGO unii îşi petrec vacanţa, alţii mor, unii se chinuie pentru a reuşi dar toţi cei care ajung până la capăt, cunosc o mare mulţumire şi trăiesc o emoţie extraordinară.

Ce ne învaţă autoarea prin această experienţă mărturisită? Să privim în jur şi să savurăm momentul, dacă avem sănătate şi iubire avem parte şi de bucurie, să nu disperăm în cele mai grele încercări, cineva ne va conduce paşii acolo unde trebuie, să nu ne blocăm în stereotipii, să terminăm neapărat un drum înainte de a începe altul, să ştim să renunţăm când este cazul. Veronica Drăgoi şi-a realizat un vis (pelerinajul) ,a căpătat credinţa că “orice vis începe să fie posibil” (să scrie o carte), şi că a găsit în ea însăşi resursele necesare pentru existenţa de după CAMINO.

Putem să ne inspirăm, nu?

Veronica Dragoi la Povesti din LumeaMare

Citeşte şi despre alte cărţi sau ghiduri aici

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.