Jurnal de hostel (2)

Data trecută v-am împărtăşit primele mele impresii dintr-un hostel, dobândite printr-o nouă perspectivă, aceea a gazdei. V-am spus că mă aflu aici pentru că îmi doresc să cunosc acel gen de călători despre care de multe ori citesc pe net. Iar aşteptările mi-au fost răsplătite pentru că am avut plăcerea de a-i întâlni pe Marie şi Jean Marc, călători în jurul lumii pe biciclete. De când i-am văzut am fost sigură că urechile mele vor fi în curând încântate de o poveste interesantă. Aşa că ne-am pus cafele şi ceai, ei au contribuit cu o ciocolată gigant şi cu o hartă pe care am întins-o pe masă şi am pornit la drum… Nu ştiu ce se întâmplă dar toţi cei care pleacă în astfel de călătorii au un stil simplu şi neafectat de a povesti, ca şi cum ceea ce fac este ceva banal şi simplu. Şi chiar dacă noi îi privim cu gura căscată şi îi lăudăm pentru curaj, ei îşi păstrează modestia; încă o lecţie pe care mulţi ar trebui să o înveţe!

Marie şi Jean Marc s-au căsătorit şi s-au hotărât să îşi facă voiajul de nuntă nicăieri în altă parte decât … în jurul lumii. Au plecat din Paris pe 1 martie iar pe 27 aprilie i-am întâmpinat în Bucureşti. 2 luni pe bicicletă e mult sau puţin? Nu ştiu, însă ceea ce sunt sigură e că cei doi au încă nişte luni bune de drum în faţă, destinaţia lor principală fiind Japonia. După care, dacă vor mai găsi ceva prin buzunare şi prin sertarele cu motivaţie, curiozitate şi entuziasm, vor lua avionul către America. Să zicem aşa, estimativ… minim doi ani prin lume? Şi dacă nici asta nu vi se pare mult, încercaţi să vizalizaţi drumuri mai puţin prietenoase, pante abrupte la care efortul este maxim, câini sau alte posibile animale, ploi interminabile, prea frig sau prea cald, gaura care apare în cort atunci când te aştepţi mai puţin şi vă daţi seama că aş putea continua…

Aşa că majoritatea oamenilor se întreabă şi îi întreabă: de ce? Există un răspuns frumos la ei pe site, din care voi încerca să extrag ideea principală: pentru că pe bicicletă se simt mai aproape de oamenii pe lângă care trec, mai liberi, mai fragili dar totodată mai vii ca oricând. Pentru că spiritul poate vagabonda liber şi pentru că vor avea ocazia să trăiască ceea ce este între paranteze…

I-am întrebat şi eu dacă simt uneori nevoia să abandoneze şi au recunoscut ca da, mai ales atunci când plouă mult. Am fost curioasă să ştiu cum au găsit România şi mi-au povestit mult despre oameni şi despre cât de mult au fost ajutaţi, în comparaţie cu alte ţări. Mi-au spus că e prima ţară (după Franţa, Germania, Cehia, Ungaria) în care au fost salutaţi pe drum, în care li s-a arătat o ospitalitate deosebită. Într-adevăr, pentru noi, apariţia unor biciclete pline de bagaje pe drum nu este cea mai obişnuită imagine. Mai ştim că noi românii încă aşteaptăm „salvatorii” americani şi suntem mult mai atenţi cu semenii vorbitori de alte limbi. Tind totuşi să le dau dreptate şi să fiu de acord că suntem şi ceva mai primitori şi mai deschişi ca alte naţii. M-am amuzat puţin când mi-au spus că au văzut semne cu „atenţie la urşi” şi că se aşteptau să se întâlnească cu Moş Martin pe drum. La faza cu câinii însă nu mi-a venit să râd, pentru că de specia asta lătrătoare la roţi sigur ai parte din plin pe drumurile noastre.

În final m-am zbătut toată ziua să îi ajut să găsească o soluţie pentru a părăsi România (spre Bulgaria) cu bicicletele „la pachet”. Pentru că au o întâlnire la o dată fixă în Istanbul, sunt nevoiţi să mai taie din kilometri, aşa că ar fi avut nevoie de un tren sau un autobuz care să îi ducă la Burgas, atât pe ei cât şi pe biciclete. Cred că am stresat jumătate din Bucureşti cu întrebări, însă nu am aflat nimic clar sau pozitiv. Am ajuns la concluzia că e mult mai uşor să ajungi la Braşov sau la Istanbul, cu biclicletă cu tot, decât la Giurgiu. Sau că singurul tren în care ai putea să îţi pui obiectul ar fi personalul. Şi noi ne plîngem că nu avem suficiente benzi pentru biciclete! Vorba lor, chiar şi în India e mai bine, acolo ceea ce nu încape înăuntru se pune deasupra!

Sper că vor reuşi să plece cu bine de aici şi că îşi vor urma drumul fără probleme!

Bon voyage Marie et Jean Marc!

Detalii despre ei aici: http://notreechappeebelle.over-blog.com

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.