După ziua anterioară şi piedicile care mi s-au pus în calea plecării mele fericite spre Maramureş, dar şi după încă o plăcută seară petrecută în Cluj, la Festivalul Luminii, mă trezesc destul de optimistă, ştiind că răul nu se poate întâmpla din nou şi că sigur voi reuşi să o iau din loc. Totuşi, ca să nu repet greşeala de ieri, când m-am grăbit să pun totul pe motor şi pe mine, înainte de a roti cheia, imediat ce sar din pat ies afară să mă asigur. După câteva tusete provocate de o seară cam rece, Loona se încălzeşte cu gândul drumului şi toarce liniştit, pe tonul care îl iubesc eu cel mai mult.

Nu prea am chef de mâncat, asta din cauza mâncărimilor provocate de dorul de ducă. Iar asta îmi aduce aminte de bancul spus de Mihai:

Un tip se duce la medic. Îl durea capul. Medicul nici nu aşteaptă bine să afle detalii şi îi spune „domnule, ai viermi” şi îi dă tratamentul adecvat.

Alt tip vine la acelaşi medic. Avea insomnii. Scenariul se repetă, „ai viermi”, tratament…

Vine şi unul cu mâna ruptă. Medicul: „ai viermi”. Ăsta protestează, cum domnule, nu vezi, am mâna ruptă, trebuie să fac ceva. „Păi cum ţi-ai rupt mâna?” întreabă medicul. „M-am suit în copac să culeg nişte mere”. Victorios medicul găseşte explicaţia: „Păi vezi? Te-a mâncat undeva să te sui în copac”.

Ei bine, mărturisesc că şi eu am viermi când vine vorba de plecat cu motorul. Cu menţiunea că prefer să mă tratez călătorind şi că boala asta nu se vindecă niciodată.

Aşadar, mănânc ceva pe grabă, fac puţină gimnastică de înviorare punând bagajele pe motor, costumul, mănuşile, casca, rotesc cheia şi vruuum, vruuum… E duminică şi Clujul e foarte liber, imediat am şi ieşit pe drumul spre Baia Mare. Însă aşa cum am descoperit de ieri, mă bate gândul să nu o iau prin Baia Mare ci după Dej, dacă nimeresc, să fac dreapta spre Chiuieşti. Bineînţeles că văd în ultima clipă, cu coada ochiului, semnul spre această localitate dar perseverentă cum mă ştiţi întorc şi mă încadrez pe drumul bun. Vorba vine bun! Încep gropile şi slalomul, moment în care mulţumesc în cască, cu voce tare, lui Victor şi lui Răzvan, care m-au supus la diverse încercări pe circuitul de la Amkart, aşezând jaloanele în cele mai perfide proziţii. (E vorba de un curs de pilotaj pe care îl recomand oricărui începător şi nu numai.)

Începând din Rohia drumul nu promite prea multe aşa că opresc şi întreb pe cineva dacă se poate merge înainte şi cum e şoseaua: „Da, se poate merge!” mi se spune cu încredere. „Drumul ăsta duce până în Maramureş”. „Asta ştiu” răspund, „de aia sunt pe el. Dar e asfalt măcar aşa cum e ăsta până acolo?” mai întreb eu sceptică, privind broderia de gropi din faţă. „Daaa, poate că e puţin mai rău peste culme, dar mergeţi, nu vă faceţi griji, se circulă”.

Ok, nu cred eu 100% ce mi se spune dar nici nu mă tentează să o iau înapoi. Merg înainte şi, pe principiul de ce te temi nu scapi, la un moment dat drumul se transformă într-un soi de forestier. Nu sunt chiar tranşee dar e mult pietriş, de forme variate şi diverse, pe alocuri mai e pământ, poate chiar ud, ca să nu mai spun că încep şi ceva ace de păr, urcări şi coborâri. Din nou mă dau bărbată şi merg înainte. Drumul e pustiu. Mă bucur că măcar câinii de pe aici nu şi-au făcut un scop în viaţă din a pofti la roţile mele însă până la urmă doi dulăi tot se reped încercând să înhaţe prada. Cum e de la sine înţeles a accelera în condiţiile de faţă îmi e imposibil, continui să merg încet, vociferând prietenos, cât se poate de tare ca să fiu auzită din cască. Fac tot posibilul să nu îi calc pe bot, nu de alta dar paguba ar fi fost comună. Până la urmă până şi lor li se pare drumul cam pustiu şi se întorc spre ultima urmă de aşezare omenească.

Mai încolo încerc să mă opresc pentru a respira şi a privi peisajul care devine din ce în ce mai interesant. Drumul e destul de ok dacă merg încet şi ignor zdrăngăneala unei maşinării pe două roţi gândită pentru şosele civilizate, nu pentru off-road. Mă rog să mă ţină şuruburile şi încerc să fac o poză.

E atât de linişte că parcă nici să respir nu îmi vine, deşi pentru asta oprisem. Aşa că las arta foto la o parte (oricum nu am cine ştie ce aparat la mine) şi atac partea cea mai grea a drumului. Peisajele îmi încântă ochiul şi mă fac să nu regret ruta aleasă. Între timp mă conversez cu Loona, căreia îi povestesc cât de curajoase suntem noi două (nu, nu pomenesc cuvîntul inconştiente, să nu se supere) şi cum o să ajungem cu bine la asfalt, cu roţile în jos. M-ar tenta să opresc pentru poze dar nu îmi vine. Ba sunt pe urcare, ba pe coborâre şi am senzaţia că dacă aş opri nu mi-aş mai face curaj să merg mai departe.

Aşa că a doua poză pe care o fac este după ce sunt convinsă că ce a fost mai greu a trecut. Drumul „pe culme” nu a durat mai mult de 30 de minute dar mie mi s-a parut mai mult, aşa că stau puţin pe malul unui râu şi inspir aerul curat. Mă uit cu drag la Loona care s-a ţinut de promisiune şi nu m-a trântit pe acolo pe sus, prin pustiu. Ne-a mâncat pe noi două dar am ajuns cu bine. Mai mergem puţin şi intrăm în Ţara Lăpuşului….

Când am pornit dimineaţă din Cluj mă gândeam că voi ajunge destul de curând la Rogoz, apoi Cavnic şi că de acolo voi face o plimbare pe îndelete, cu oprire în Budeşti, eventual la Breb şi la final Bârsana.

După drumul de mai sus ajung cu ceva întârziere la Rogoz şi caut biserica de lemn (Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril) de aici. Datată în 1663, e prima construcţie de acest gen pe care o văd; mai am poate vagi amintiri din copilărie şi impresii imprimate de prin albumele altor călători sau emisiuni pe la TV dar contactul cu realitatea e, ca de obicei, surprizător. Mă uimeşte trăinicia ei, făcând parcă în ciudă vîrstei, dimensiunile ei (mică, îngustă, dar înaltă) şi bineînţeles liniştea care domneşte în jur.

Nu e nimeni, uşa e închisă.

O doamnă care sare gardul prin cimitir (ca şi mine de fapt) îmi spune că pot să mă duc să cer cheia de la preot şi îmi dă nişte indicaţii vagi de unde ar fi casa acestuia, dar aşa, ca şi cum aş fi fost de-a casei. Prin urmare nu înţeleg nimic şi nici nu am chef să îmi încerc norocul. Acum, după ce am văzut poze într-un album îmi pare rău că nu am insistat… Mă aşez puţin la umbra acoperişului asimetric, făcut aşa pentru a acoperi o masă lungă pe care se pun de obicei pomenile.

Dau câteva telefoane, pentru liniştirea spiritelor celor care sunt cu gândul la mine şi plec mai departe… Bine te-am găsit Maramureş!

Citeşte continuarea în Maramureşul magic – 2

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!