În prima parte a poveştii am trecut prin Cheile Bicazului, Lacul Roşu şi Durău iar în a doua am continuat cu Rezervaţia de Zimbri, Mânăstirea Neamţ, Cetatea Neamţului, Mânăstirile Agapia şi Văratec şi un drum rupt spre lacul Cuejdiel. Promisesem să continui în curând dar am preferat să aştept filmările de la Bobby pentru a ilustra mai clar ziua ce a urmat.
Dacă vă aduceţi voi aminte, pe 28 iunie 2010, după o serie de zile marcate cu cod portocaliu în calendarul meteo, se anunţase în sfârşit cod roşu în Moldova, adică maximul de ploi şi inundaţii. În optimismul meu neobosit speram să mă strecor printre ameninţări şi veţi afla imediat dacă am reuşit.
După o primă zi foarte lungă mă trezesc aşa cum se cuvine, cu creierul aşezat ciudat în cutia craniană şi cu ochii greu de deslipit. Reuşesc să fiu totuşi punctuală la hotel şi constat că sunt din nou prima la semnat condica. Nu am timp să regret pentru că în câteva clipe cerul capătă nuanţe de plumb şi ploaia curge de zici că mai e puţin şi avem nevoie de o Arcă…
Aşa că toată întârzierea spre bine, până la plecare se potoleşte potopul şi pot să îmi şterg şaua de apă, ca să nu mă aşez direct în baltă. De data aceasta avem parte şi de peisaje la ieşirea din Piatra Neamţ, se văd lacul şi dealurile, ornate cu frişca norilor. E foarte frumos şi mă las furată de sentimente ce se dezgroapă astfel, prin puterea imaginilor ce reîmprospătează retina.
La barajul Bicaz am un şoc: o cascadă uriaşă se prăvăleşte de sus iar apa ţâşneşte cu forţă şi vuiet, aşa cum nu am avut ocazia să o văd vreodată, în vremea celor 18 ani petrecuţi în zonă. De pe baraj imaginea capătă nuanţe austriaco-româneşti, aducându-mi aminte de peisajele ireal de frumoase de la Hallstatt.
Impresia nu durează mult, pe partea cealaltă a podului descopăr, alături de alt peisaj încântător, semnătura indubitabilă şi iremediabilă a României noastre “mereu suprinzătoare” şi mereu jegoase: o colecţie de peturi plutind liniştite pe apă.
Vremea pare să ţină cu noi şi dăm mesaje pe twitter în care arătăm tuturor că e soare. Nici minunea asta nu durează mult, pentru că în apropiere de Poiana Largului începe să toarne. Aici facem o pauză pentru a “ne râde” puţin de persoana în cauză.
Tragem pe dreapta, o maşina în faţa mea, una în spate. Eu unde altundeva decât în bătaia ploii, pe motor. Simt că nu stă Loona prea bine, aşezată ea pe cric dar cam dreaptă din cauza drumului înclinat. Parcă nu aş vrea să mă foiesc prea mult şi aşa o să dureze ceva echipatul meu şi o să îmi iau nişte gânduri bune de la ceilalţi. Preventiv mă mut pe partea ei dreaptă, cu gîndul că aş putea-o propti dacă vrea să se lase pe o ureche. Zis şi făcut, imediat după ce scot costumul de ploaie din tankbag se lasă şi ea pe mine, cu drag, ca şi cum nu m-ar fi simţit de mult aproape. Reuşesc eu să o ţin stâns în braţe şi pe cei doi genunchi, într-o poziţie de ai fi zis că vreau să mă aşez pe vine şi să fac nu spun ce. Îmi dau seama că e cam grea şi că din poziţia aia nu am şanse să o aduc la o ţinută normală. Cei din maşina din spate se uită uluiţi la mine, nepricepând probabil de ce fac eu genoflexiuni în ploaie cu mobra pe genunchi. Sunt cu casca pe cap aşa că îmi e greu să comunic doar din priviri. Ana coboară totuşi dar îmi dau seama că forţa ei nu va fi suficientă. Prin staţie află şi maşina din faţă că am probleme şi apare salvatorul Bobby, care mă ajută să o ţin, să trag costumul deja ud peste costumul deja ud, să o ţinem din nou la a doua ei încercare de a abandona poziţia verticală, să îmi pun mănuşile fleaşcă şi uite aşa, udă dar cu Loona nevătămată, aşezată corect între picoare, plecăm din nou.
Imediat după Poiana Largului constatăm că era un Petrom. Ar fi fost mult mai uşor şi mult mai uscat să mă îmbrac acolo, dar asta e, o fi efectul Stâncii din Poiană. I se mai spune Stânca Dracului şi se crede că a fost aruncată de respectivul de pe Cehlău, pentru a opri un cocoş harnic din apelurile sale de dimineaţă. Voi cred că înţelegeţi furia lui firească, cui îi place să fie trezit cu noaptea în cap? Localnicii se tem de ea, pentru că mulţi tineri au murit din greşeală sau intenţionat, datorită înălţimii sale. Stânca asta e de obicei proţăpită în mijlocul unei albii secate, dar acum e şi ea pe jumătate în apă aşa că se răzbună pe cine poate, mai precis pe motocicliştii fraieri…
Mai departe plouă mai puţin sau în etape, oricum ne aşteaptă drumuri mai proaste dar care compensează prin unele dintre cele mai frumoase peisaje ale Moldovei. La un moment dat ne intersectăm cu drumul ce vine dinspre Maramureş, prin pasul Prislop, şi îmi aduc aminte cu groază de cantitatea de gropi prezentă pe acel drum. Groază de care uit repede pentru că după Vatra Dornei intrăm pe teritoriul celor mai faine drumuri din Bucovina, un singur cuvânt spune tot: PERFECTE!
O altă ploaie sănătoasă mă întâmpină fix după curbe, aproape de Câmpulung Moldovenesc, dar scap parţial oprindu-ne la masă. Nu că la plecare ar fi mai bine, plouă la fel de hotărât. Din fericire se mai opreşte cât vizităm mânăstirile Moldoviţa şi Suceviţa.
Drumuri frumoase, veşnicele căpiţe care fac ce fac şi tot ies bine în poze, chiar şi pe un fundal cenuşiu, liniştea din mânăstiri, toate sunt menite să mă facă să neglijez ploaia sau tunetele ce se aud din ce în ce mai ciudat.
E clar că tunetele nu prevestesc o seară însorită ci ruperea de nori prin care am onoarea să trec cu bine şi să ajung eroul zilei. Sunt zone în care trecem prin apă fără să ştim prea bine ce e dedesubt, “pârâiaşe” sau mai corect viituri tulburi au rupt deja pe ici pe colo asfaltul şi traversează învolburate şoseaua, aducând cu ele pietriş, bucăţi de lemn şi multe alte componente naturale, numai bune de alunecat pe ele. Tirurile trec cu aceeaşi nesimţire pe lângă mine, împroşcându-mă cu apă. Coechipierii din maşini îmi sugerează la un moment dat să caut o pensiune înainte de a fi mai rău însă eu mă gândesc că au dreptate, nu poate fi decât mai rău şi prin urmare trebuie să o şterg cât mai repede din zonă. Tocmai am aflat cum un prieten şi-a găsit motocicleta inundată complet într-o parcare de prin Olanda sau Fanţa şi credeţi-mă că nu a fost o sarcină uşoară să o facă din nou funcţională. Iar un sat de pe munţii din Moldova nu e tocmai locul potrivit în care să ai nevoie de ajutor tehnic… Aşa că strâng din dinţi şi merg mai departe, abia văzând ceva prin densitatea ploii, ghidându-mă după stopurile maşinii din faţă şi cântând ca de obicei în cască, de bucurie că până la urmă ne apropiem de Suceava şi că drumul devine doar ud, fără alte surprize.
Îi mulţumesc lui Adrian pentru ideea de a pune melodia Riders on the storm pe filmuleţul de mai jos. Vă asigur că ploua mai zdravăm decât se percepe în imagini şi că nu era niciun killer on the road, doar o mamă nebună, plecată de acasă la plimbare, pe motor…
Happy End de zi cu ţuică, bere şi sentimentul acela plăcut că am reuşit ceva. Nu ştiu exact nici acum ce am reuşit, dar ceilalţi (adică Ana, Oltea, Corina, Adrian, Mugur şi Bobby) au fost atât de drăguţi şi m-au lăudat atât de mult încât au reuşit să mă facă să cred că sunt grozavă. Una peste alta chiar a fost o zi grozavă, de care îmi voi aduce aminte mereu, cu plăcere.
Dacă nu ai citit găseşti aici şi:
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
