Legende învăluite în ceaţă la cetatea Poenari

Să presupunem că ai tot auzit în ultima vreme de Cetatea Poenari. Să presupunem că, într-o dimineaţă oarecare, drumul te poartă firesc într-acolo unde cu gândul ai poposit deja demult. Aştepţi cu nerăbdare un semn că ai ajuns, dar el întârzie să apară şi începi să te întrebi dacă nu cumva ai trecut deja de indicatorul salvator. Chiar în acel moment, întrezăreşti printre vârfuri de brad, pe-o culme împădurită, zidul singuratic care schiţează conturul unei foste cetăţi. Îţi spui că arată promiţător şi, îmbătat de aerul proaspăt şi rece, te hotărăşti să accepţi provocarea celor 1480 de trepte de beton. Îţi faci curaj aruncând o ultimă privire spre „cuibul de vulturi al vitejilor de demult” şi speri că vei ajunge măcar cu un sfert de ceas înaintea ceţii care ameninţă să ia cu asalt zidul cetăţii.

Sui cu elan primele trepte şi ai impresia că urcuşul va fi o joacă de copil. Te înşeli, desigur, dar îţi vei da seama de asta pe măsură ce te afunzi tot mai mult în pădure, urmând scările care şerpuiesc alene printre copaci. Pe drum, întâlneşti şi alţi drumeţi, cei mai mulţi de pe meleaguri străine. Vă salutaţi zâmbind şi apoi îi laşi în urmă, constatând că nu eşti chiar aşa de neantrenat precum credeai. În liniştea deplină care te înconjoară, auzi un zgomot brusc şi tresari. Te întorci şi urmăreşti îndelung cu privirea trupuşorul de un roşcat închis care se avântă în sus pe un trunchi de copac. Oftezi înciudat că nu te-ai gândit mai înainte să imortalizezi momentul şi porneşti mai departe pe treptele ce suie din ce în ce mai abrupt. Ai reuşit în fine să îţi controlezi respiraţia şi să te obişnuieşti cu efortul. Şi astfel începi să desluşeşti tot mai multe detalii în jurul tău. Privirea ţi se ascute, distingi nuanţe, forme, mişcări. Simţi freamătul, ce-i drept uşor estompat de trecerea ta, al pădurii şi îţi primeneşti privirea urmărind alternanţa peticelor de lumină cu pete de umbră. Şi urci şi tot urci… până când îţi dai seama că drumul începe să coboare uşor. N-apuci bine să gândeşti cu părere de rău că ai mai fi putut urca o vreme, că treptele o iau iar în sus, pădurea se răreşte şi dai cu ochii de „străjerul” cetăţii. Plăteşti obolul şi, cu o ultimă sforţare, laşi în spate o nouă serie de trepte, în timp ce îţi dispare orice urmă de teamă că peisajul ar putea să nu se ridice la înălţimea aşteptărilor. Sari câte două ultimele trepte şi, pe cerul încă necotropit de ceaţă, se profilează în sfârşit ruinele cetăţii!

Odată ajuns aici, te cuprinde un sentiment ciudat. Poate că sunt de vină legendele înnegurate care circulă în legătură cu cetatea. Sau poate ceaţa apăsătoare care se apropie vertiginos ca pentru a-i spori misterul. Nu ar fi de mirare să fie doar liniştea adâncă care te învăluie treptat, ori pur şi simplu nevoia de un mic repaus pentru a-ţi recăpăta suflul şi a-ţi bucura simţurile cu imaginile ce ţi se desfăşoară în faţa ochilor. Cert este că te scufunzi în tăcere, iar când în sfârşit revii la realitate, te surprinzi vorbind în şoaptă, ca pentru a nu întrerupe vântul care îţi suflă în ureche poveşti din trecut…

Una dintre aceste poveşti priveşte cea de a doua etapă a ridicării cetăţii Poenari, prima (care datează din secolul XIII) fiindu-i atribuită lui Negru Vodă. Se spune că, dorind să se răzbune pe târgoviştenii vinovaţi de moartea fratelui său Mircea, Vlad Ţepeş – căci da, extinderea fortificaţiei în secolul XV i se datorează chiar acestuia – i-ar fi adunat pe toţi laolaltă la poalele muntelui pe care se înalţă astăzi cetatea şi, după ce a tras câţiva în ţeapă, le-a poruncit celorlalţi să se apuce degrabă de construit. Potrivit cronicilor, cetatea ar fi fost terminată în doar şase luni, asta după ce „domnul au trimis slujători şi în zioa dă Paşte lovindu-i, au prins şi pe bărbaţi şi pă mueri şi feciorii şi featele, împodobiţi fiind, i-au adus la cetatea Poenari de au lucrat până li s-au spart hainele” (Radu Popescu). Letopiseţul cantacuzinesc relatează o istorie similară: „Când a fost ziua de Paşte, aflându-se toţi orăşenii la ospeţe, iar cei tineri la hore, aşa fără veste i-a înconjurat, iar pe cei vârstnici i-a tras în ţeapă de a ocolit tot oraşul cu ei, iar pe cei tineri cu nevestele lor, aşa împodobiţi cum erau, pe toţi i-au dus la Poienari, de au lucrat la cetate până s-au spart hainele de pe dânşii.”

Potrivit unei alte legende, în anul 1462, pe când era urmărit de oştile otomane, Vlad Ţepeş ar fi căutat refugiu în interiorul cetăţii Poenari. Turcii au dărâmat zidurile cetăţii, iar Ţepeş şi ai săi însoţitori au fugit spre satul Arefu unde, cu ajutorul a şapte fraţi fierari care le-au pus invers potcoavele cailor, au reuşit să învingă vigilenţa urmăritorilor.

O a treia legendă care mi-a ajuns întâmplător la urechi o are drept protagonistă pe soţia domnitorului. Se spune că aceasta, ştiind că turcii erau aproape şi preferând să se omoare decât să cadă în mâinile lor, s-ar fi urcat pe metereze şi s-ar fi aruncat în prăpastie. Trupul i s-a izbit de stâncile scăldate de apa râului de la poalele muntelui, iar locul unde a căzut s-a înroşit de la sângele ei. Şi astfel râul cu pricina a căpătat numele de Râul Doamnei.

În străinătate, popularitatea cetăţii Poenari se datorează în primul rând asocierii cu imaginea dătătoare de fiori pe şira spinării a lui Dracula, dar şi legendelor care vorbesc despre cetate ca despre unul dintre cele mai bântuite locuri din lume J. Probabil aşa a ajuns să prindă contur festivalul medieval Dracula Fest (aflat la cea de a doua ediţie anul acesta) al cărui loc de desfăşurare este, desigur, chiar cetatea Poenari. Astfel, timp de trei zile aici au loc spectacole de teatru, concerte, târguri cu produse tradiţionale, focuri de tabără (şapte la număr în amintirea celor şapte fraţi fierari) dar şi concursuri haioase: aruncarea cu varza-n ţeapă, prinderea cocoşului pintenat, spartul lemnelor pentru iarnă, ridicarea cortului, trasul căruţei, alergarea-n sac spre coşul cu de-ale gurii.

Fie că vă plac sau nu legendele, fie că vă număraţi sau nu printre cei pentru care cetatea Poenari rămâne doar „adevăratul castel al lui Dracula”, fie că vi se pare sau nu flatant că cetatea i-a slujit drept inspiraţie lui Jules Verne atunci când a scris „Castelul din Carpaţi”, nu ezitaţi să vă abateţi măcar o dată pe la cetatea Poenari. Dacă depăşiţi obstacolul – mai mult psihic – al celor aproape 1500 de trepte şi vizitaţi cetatea, s-ar putea ca imaginea ei şi peisajul înconjurător să vă „bântuie” încă multă vreme după aceea…în cel mai pozitiv sens cu putinţă :-D.

Ioana este filolog şi jurist, pasionată dintotdeauna de cărţi, călătorii şi limbi străine. Călătoreşte serios de acum vreo 5-6 ani, timp în care a văzut deja peste 130 de oraşe în 25 de ţări din Europa, America şi Asia. Îi place să ia pulsul locurilor vizitate participând la spectacole şi festivaluri specifice şi căutând oraşele mici care păstrează cel mai bine spiritul locului. Iubeşte pescuitul, teatrul, skiul şi înotul. Consideră că investiţiile ei cele mai de preţ sunt amintirile, iar călătoriilor le datorează unele dintre cele mai frumoase amintiri.