Călătorie iniţiatică pe bicicletă (1)

Jurnal de călătorie pe biciclete – Bucureşti – Călăraşi – Cobadin – Eforie Nord – Vama Veche – Corbu

(aprox. 400 de kilometri)

Ne povestesc: Eugen Voineag şi… fiul său, Andrei

Joi 15 iulie 2010

Ne-am trezit pe la ora 7, deşi ne propusesem să ne trezim la 5.30; esenţial era să nu ne grăbim, ne-am impus să NU ne grăbim. Un drumeţ care are cale lungă de bătut nu se grăbeşte niciodată. Bicicletele erau încărcate de cu seară. Bagajele făcute şi repartizate cu grijă includeau şi pelerine de ploaie şi saci de dormit, cort, lanterne, semnale luminoase, truse de scule, baterii, camere de rezervă, ceva de mâncare (nu cine ştie ce că aveam de gând să ne aprovizionăm pe drum), bidoane cu apă, pălării (deşi aveam, nu am folosit casca ci am optat pentru pălării de soare ca să nu creez un aer prea „profesionist”), schimburi etc.

Era soare şi cald. Totuşi era una dintre acele zile în care soarele alterna cu ploaia, absolut imprevizibil. Fără îndoială era o zi excelentă de pornit la drum. Am ales ziua de joi ca să avem o zi  sau chiar două între noi şi maşinile ce aveau să vină navală pe litoral în week-end.

La ora 8 am făcut prima oprire. Un fel de oprire de adio, nu întâmplător tocmai la McDonalds. Aveam să lăsăm în urmă civilizaţia, maşina, fast-food-ul, computerul. Nu ne grăbeam. Am discutat despre mersul în coloană, iniţial am vrut să-l las pe Andrei să deschidă drumul, doar prin oraş am mers înainte pentru că el nu ştia drumul.

Aventura noastră începea la ieşirea din Bucureşti, vechiul drum de mare, prin Brăneşti, Fundulea, Lehliu… după care aveam să ieşim spre Călăraşi ca să evităm şoselele cu trafic mare şi să traversăm Dunărea cu bacul.

Deşi aveam de gând să-l las pe Andrei deschizător de coloană, mi-am dat seama că nu avea nici experienţă de drum şi nici nu cunoştea traseul aşa că (deşi nu-mi plăcea ideea de a nu-l avea sub ochii mei, ci acolo, undeva  în spate, mă gândeam să nu cumva să facă manevre bruşte) am trecut eu în faţă pentru a impune un ritm de mers lejer dar consistent.

Bornele de kilometraj erau descurajante. Ne spuneau că aveam de mers 118 kilometri până la Călăraşi. Pe bicicletă kilometrii se scurg greu, cu atât mai greu cu cât soarele devine mai arzător şi urcă mai sus pe cer.

116-114-110 … în sfârşit 99!

Ne opream de câte ori Andrei dorea să oprim. Şi dorea destul de des. Poziţia de mers pe bicicletă, deşi foarte confortabilă prin oraş, în timp devenea obositoare. Încheieturile mâinilor, palmele, cereau imperios pauze. Cam la fiecare 30 de minute trebuia să oprim să ne relaxăm câteva minute. Dar noi nu ne grăbeam. Eram deja în afara timpului.

[tata – cred că ai spus că în drum spre Corbu eram deja obişnuit şi mergeam mult mai bine nu-i aşa?!]

Acum mi-am adus aminte de ce am trecut eu definitiv în faţă. La o denivelare la marginea şoselei copilul a scăpat roata faţă lateral într-un şanţ şi iată prima căzătură (aveau să mai urmeze, din păcate) a excursiei. Nimic grav, nu avea viteză dar s-a speriat. O julitură minoră la cotul stâng şi câteva vânătăi.

L-am întrebat la modul serios:

– Vrei să ne întoarcem? Este ok, suntem încă aproape de Bucureşti, nu e nici o problemă!

– Nu! Este ok. Pot să merg mai departe! – în acest „pot să merg mai departe” este esenţa făpturii umane. Această propoziţie face diferenţa dintre oameni şi, în sinea mea, m-am simţit foarte mândru de decizia luată de Andrei.

Primul popas – Fundulea. În jurul orei  11. Am mâncat nişte ciocolată, am băut nişte suc şi ne-am odihnit. Începeam să comunic cu fiul meu şi altceva decât “Ţi-ai făcut temele? Te mai joci mult la calculator?” etc. –

Drumul trecea pe lângă terenuri agricole, multe neexploatate, pe lângă lanuri de floarea soarelui. Prin sate cu oameni care se uitau lung după noi şi tresăreau când îi salutam – Buna ziua! – aceasta tresărire aveam să o înţeleg mai târziu când, intrând la o mănăstire în Dobrogea, călugărul sau părintele de la intrare, văzându-ne pe biciclete încărcate şi echipaţi ne-a zis vesel „Welcome!”. Da, devenisem prin această opţiune de a merge pe două roţi pe drumuri lungi, străini în ţara noastră. Şi asta avea să ne marcheze tot drumul. În bine dar şi în rău. Am aflat pe pielea noastră cum se simt turiştii străini în România. Am spus şi în rău, ceea ce este foarte trist.

Faptul că pedalezi întruna îţi induce o stare aparte. Nu e vorba de oboseală pentru că îţi impui un ritm de marş suportabil, ci de efort în curs, timpul trece altfel, organismul se adaptează. Nu durerile musculare aveau să ne afecteze în timpul călătoriei ci durerile în articulaţii.

[Exact! subliniază Andrei – durerile articulare!]

La bicicleta proprie, după întoarcerea acasă i-am schimbat ambele pedale (trosneau la orice apăsare) şi butucul pedalier (distrus – hârşâia că o moară).

După satele cu nume de femei, Ileana, Florica, care au şerpuit lin pe lângă noi au început să apară primele semne de ploaie. Nori gri închis au început să se adune. Andrei se rugase mai devreme să fie nori din cauza soarelui care începuse să ne cam ardă. Iată că ruga îi fusese ascultată şi, mai mult decât atât, norii se pregăteau să ne răcorească de-a dreptul. În Ştefăneşti ne-a prins o ploaie torenţială dar deja era ora 2 după masa aşa că era timpul să luăm prânzul.

Am oprit la o cârciumă care avea un soi de verandă acoperită. Puteam sta la adăpost de ploaie. Am parcat bicicletele la intrare, ferite de ploaie şi ne-am aşezat la masă. Pateu de ficat, roşii, pâine, biscuiţi. După vreo 30 de minute ploaia s-a mai potolit, noi am terminat de mâncat şi am avut parte de prima surpriză. Lui Andrei îi lipsea un bidon de apă dedicat (cel prins de cadru, din care se poate bea în mers). Probabil unul dintre copii localnicilor  care ne admirase bicicletele mai devreme nu s-a putut despărţi de acel bidon. Nicio problemă, s-a înlocuit cu un pet de dimensiuni asemănătoare. Bidonul meu a dispărut în mod similar, două sau trei zile mai târziu, dar nu am avut regrete, nou fiind îi dădea apei un gust de plastic…

Până la Lehliu am făcut un fel de instrucţie, scoate pelerina, pune pelerina. Amuzat, mi-am amintit cum reuşeam să fug de ploaie cu motocicleta sau cu maşina. Cu bicicleta nu ai nici o şansă să fugi de ploaie. Norocul nostru că aveam pelerinele la îndemână pe portbagajul din faţă. Aşa că la primii stropi – pune pelerina – când nu mai picura – dă-o jos – şi tot aşa.

La Lehliu am oprit să „alimentăm” la o benzinărie Petrom II,  dau numele fiindcă merită. Andrei şi-a uitat ochelarii de soare la toaletă iar un funcţionar de acolo ne-a urmărit cu maşina personală că să ni-i înapoieze! Toată stima pentru personalul Petrom de la Lehliu!

Imediat după ce am trecut podul peste Autostrada Soarelui ne-a prins din nou o ploaie torenţială şi nu am avut unde să ne mai adăpostim.  Am stat sub pelerine râzând şi ţopăind cu picioarele muiate în apă.

[Sub un pom!]

Drumul spre Călăraşi devenise deja din deziderat realitate. Ne-am dat seama că aveam mai mult de mers inapoi până la Bucureşti decât până în Călăraşi. Numai 45 de km până în Călăraşi!

Din păcate începuserăm să obosim. Mâinile ne dureau deja destul de tare, epuizasem toate poziţiile alternative posibile pe ghidon. Nici şaua care initial era foarte confortabilă acum nu ni se mai părea confortabilă deloc. Pauzele erau necesare chiar şi numai pentru ameliorarea durerilor.

În jur de ora 6-7 seara am oprit la puţini kilometri de Călăraşi. În apropiere de Cuza-Vodă. Am găsit un popas perfect cu băncuţe lângă o fântână aşezată la încrucişare de drumuri. Cea mai bună apă este cea mai ieftină (gratis în cazul ăsta!), proaspăt scoasă din fântâna.

Ştiam că există un camping la Călăraşi (de pe Internet) dar nu ştiam locaţia. Funcţionarii de la benzinării habar nu aveau, localnicii întâlniţi nici ei. Faptul că pe harta turistică este trecut un camping pe care nu-l poţi găsi este frustrant.

[Ai spus că nu aveam hartă?] – aşa este nu aveam harta la noi.

La intersecţia unde se bifurcă drumul care duce la bac şi apoi la Constanţa, am luat-o spre Călăraşi cu speranţa că vom găsi campingul undeva la marginea oraşului. Din nefericire un biciclist în vârstă pe care l-am întâlnit ceva mai târziu ne-a lămurit: nu există nici un camping în Călăraşi. Era mai demult unul singur în zonă, chiar la punctul de trecere cu bacul, la Chiciu.

Cu regret a trebuit să ne întoarcem până la intersecţia cu drumul spre Constanţa, cei 3-4 kilometri făcuţi în plus s-au transformat în 6-8 la întoarcere. Numai un om obosit ştie cât de greu este să refaci un drum. Iar de la intersecţia respectivă până la Chiciu mai erau cam 12 km. Noi ştiam că mai sunt aproximativ 5. Aceşti câţiva kilometri în plus care au făcut că numărul de kilometri făcuţi cu bicicleta în prima zi de călătorie să fie aproximativ 130, au fost cei mai grei.

Se lăsa seara, trecuse deja de ora 8-9, opririle erau din ce în ce mai dese, bicicleta nouă a lui Andrei făcuse deja nişte opturi de toată frumuseţea la roata din spate şi a trebuit să ne oprim să le mai scot, măcar cât să ajungem la locul de campare. Practic din cauza optului janta i se freca de saboţii de frână şi îi îngreuna mersul. Am mai pierdut timp preţios şi cu asta, dar am făcut nişte poze superbe cu apus de soare.

Pe înnoptate ajungem la Chiciu. Întradevăr, cândva acolo fusese un camping. Scrisul rămăsese CAMPING CHICIU. Dar nu mai era funcţional, era îngrădit şi lângă el apăruse un motel destinat noilor tipuri de drumeţii şi noilor călători dornici de lux. Opţiunile erau limitate la a dormi la motel sau a instala cortul pe undeva în apropiere. Nu am plecat cu bicicleta ca să dorm la motel. Puteam să plec cu maşina în cazul acesta. Pur şi simplu am respins ideea, am întrebat funcţionarii de la Poliţia de Frontieră dacă pot campa pe acolo şi mi-au recomandat cu căldură să campez lângă drum sub un şir de copaci, ei aveau oricum să patruleze toată noaptea pe acolo aşa că eram în siguranţă.

Mai exista o problemă. ŢÂNŢARII. Pe malul Dunării, la ora 10-11 seara ţânţarii sunt la ei acasă şi noi nu. Dar eram pregătiţi. Aveam soluţie de dat pe piele şi mai aveam un spray care dat la nivelul solului făcea o ceaţă uşoară, iar când ceaţa se risipea, ţânţarii erau amintire. Aşa că am delimitat cu insecticid o arie aproximativă ca să putem să ne instalăm cortul nestingheriţi. Şi am trecut la program de somn imediat.

Citeste şi:

Episodul 2

Episodul 3