Stelele din Ciucaş

Credeai că Bucureştiul este un oraş la câmpie? Te-ai înşelat! Din Bucureşti poţi să urci până pe Vârful Ciucaş, adică până la 1 954 m. Poţi să pleci dimineaţa şi să te întorci seara, cu dus, urcat în ritm de melc voios, coborât în ritm de melc tremurat, venit înapoi la Bucureşti. Dacă ai noroc de o zi lungă de vară nici măcar nu te prinde întunericul pe traseu. Şi oricum nu te obligă nimeni să vii înapoi în aceeaşi zi, eu vreau doar să îţi demonstrez că se poate să renunţi la filmul de la Mall şi la umplut frigiderul sau şifonierul, să foloseşti ziua într-un mod mult mai plăcut şi mai sănătos. De aceea mă şi grăbesc să îţi scriu astăzi despre experienţa din weekendul trecut, nu de alta dar prognoza meteo arată soare şi în weekendul care vine.

Noi am pornit duminică din Braşov. Am luat-o spre Cheia şi am lăsat maşinile pe Valea Berii, chiar acolo unde se face stânga din şosea. Am văzut maşini parcate şi mai sus dar cred că plimbarea pe jos ne-a ajutat mai mult la înviorare, mai ales când copiii au luat-o înainte într-un pas alert de abia mai puteam să mă ţin după ei. Entuziasmul a mai scăzut când am ajuns la partea cea mai abruptă a urcuşului prin pădure, chiar înainte de ieşirea pe platou la Cabana Ciucaş. Drumul e adaptat şi pentru maşini 4×4, mulţumim pe această cale pentru praful înghiţit în urma motorizaţilor care se opinteau mai dihai ca noi pe dalele alunecoase de piatră. În fine, am ajuns după două ore la cabană. Mândria îmi era încă intactă, reuşisem să urc până acolo fără să îmi dau duhul şi mă felicitam pentru antrenamentele susţinute din ultima vreme, în campania LumeaMare pentru slăbit şi mişcare.

Am băut un ceai la soare, în curtea cabanei (care arată foarte bine, dar şi costă pe măsură, de aici şi nevoia de drum pentru maşini până acolo), am ronţăit un fruct şi am pornit cu optimism mai departe. N-a durat aşa mult, optimismul…

Peisajul mi se părea fenomenal şi încă nu ajunsesem la partea cea mai spectaculoasă. Câteva stânci se iţeau în faţa noastră, ascunzând după chelia lor adevărata lungime a traseului. La un moment dat am început să urcăm folosindu-ne de toate membrele din dotare prin ceea ce semăna cu albia unui râu de uriaş. Peretele de stâncă era ud şi LumeaMică a testat calitatea apei cu limba. Iar eu nu mă simţeam ca o capră, nici neagră, nici de altă culoare, aşa că am răsuflat ușurată când am văzut iar potecă netedă în faţă. Inima mea era însă destul de nemulţumită, când mă opream bătea normal, când făceam paşi începea să fâlfâie până în gât, ca un liliac dezorientat. Încet-încet am început să-i dau lui Alex tot mai multe ocazii pentru fotografii, oprindu-mă des şi rămânând destul de mult în urma grupului.

La momentul acesta mândria mea dispăruse sau rămăsese agăţată de buzele ţuguiate ale unei stânci ce se pupa cu alta. Li se spune babele la sfat, eu le-am văzut mai degrabă ca două fete pupăcioase. Pupăcioasele le-a rămas numele.

Vedeam deja capătul şi vârful când era cât pe ce să abandonez. Simţeam pur şi simplu că nu mai pot, că mă opresc acolo în iarbă, că peisajul îmi este suficient şi nu vreau nimic mai mult. Se pare că mândria lui Alex n-a suportat un astfel de abandon şi nu ştiu cum a făcut şi cum m-a convins de am ajuns totuşi până sus. Am mâncat, am zăcut şi mi-am revenit privind asupra văilor şi culmilor aşezate cuminţi, una după alta, fiecare îmbrăcată în nuanţa sa de gri – chiar, ai observat cât de frumoase şi variate pot fi griurile în natură? Când am mai prins puţină energie m-am dus lângă plăcuţă să mă pozez şi să mă dau mare pe facebook. N-am avut reţea aşa că lauda a trebuit să mai aştepte puţin. Între timp mă ajunsese şi mândria din urmă, ba chiar îmi părea că s-a mai îngrăşat cât timp ne-am despărţit.

Şi am luat-o la vale. De data aceasta prin Șaua Ţigăilor. Aici am ţinut-o doar într-o mirare şi în şiruri lungi de semne de exclamare pe care nu le voi reproduce acum în text, nu se face. Stânci răzleţe, cu forme ce mă duceau cu gândul la Meteora sau Cappadocia, erau aruncate peste tot în jur, ca niște jucării împrăştiate de copilul răsfăţat al unui gigant. Soarele se apropia de apus, iar culorile se schimbau în portocaliu pe stânci şi în roz în depărtări. Contururile gri ale culmilor din zări se încălzeau şi se pregăteau să dispară în noapte. Pe o stâncă portocalie o capră neagră îmi demonstra că am avut dreptate când am spus că nu fac parte din specia ei.

Când am ajuns înapoi la cabană am privit în faţă către ceea ce ştiam că va deveni o coborîre abruptă şi cam alunecoasă. Puteam să trecem de ea pe ultima geană de lumină. Dar am ales să intrăm în cabană, LumeaMică avea nevoie de o pauză, iar eu de un ceai şi o ţuică pentru curaj. Când am ieşit era deja întuneric. Doar noi aveam lanternă. Ceilalţi nu prevăzuseră, nici în cele mai sumbre scenarii că vom ajunge atât de greu înapoi. Nu am auzit nicio vorbă de reproş şi am fost atât de recunoscătoare. Lanterna s-a dovedit utilă, dar nu suficientă. Iar când o maşină s-a oferit să meargă în spatele nostru până jos, am mulţumit în cor pentru că există oameni buni pe lume. LumeaMică deja se plângea de oboseală şi se temea de urşi, dar lumina caldă din spate şi felul în care aceasta picta cu aur pe jos a motivat-o să ţină un pas alert şi să uite de durerea din picioare.

Am ajuns cu bine jos. Am lăsat maşinile să treacă şi pentru un timp nu am aprins nicio altă lumină. Deasupra noastră, Micul Prinţ râdea de pe o multitudine de planete şi stele, un premiu binemeritat după o zi minunată.

PS: nu te speria, traseul nu e atât de greu pe cât l-am făcut eu să pară. Dar nu e nici atât de uşor încât să crezi că e ok să mergi în tenişi. Ia-ţi o pereche bună de bocanci, şosetele potrivite, mâncare, apă şi ceva dulce. Şi nu uita prietenii şi copiii, stelele strălucesc mai frumos după un drum pe întuneric alături de ei.

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care călătoreşte cât de frecvent poate împreună, practicând un turism responsabil. Roxana și Alex sunt pasionați de fotografie, dar pe Alex nu-l întrece nimeni la gătit. Iar Petra este cea care testează destinaţiile din punctul de vedere al unui copil.