Într-o zi am plecat din Moeciu de Sus către Peştera. Aveam ceva emoţii, amintirile noastre nu erau tocmai optimiste, acum mulţi ani drumul era foarte accidentat şi îngust, cu porţiuni prin care cu greu puteau trece două maşini. Acum, una peste alta mai era şi iarnă. Am întrebat la pensiune şi am fost asiguraţi că nu e atât de rău, că s-a mai lărgit drumul şi că sigur nu vor fi probleme, chiar dacă e zăpadă. Mulţumiţi de răspuns am început să urcăm. Nu a trebuit să înaintăm prea mult până să vrem să oprim ca să cuprindem peisajul cu ochii, cu aparatul foto, cu telefonul şi alte mijloace de imortalizare şi împărtăşire a încântării. Cu cât urci mai sus cu atât te simţi mai vrăjit: Bucegii şi satele aglomerate din vale pe de o parte, Piatra Craiului şi satele aerisite din depărtare, pe de altă parte. Şi urci şi urci iar la un moment dat ajungi la o răscruce. Opreşti, laşi maşina şi te dai jos pentru a apuca pe jos în oricare dintre cele două direcţii (noi am pornit spre satul Măgura).

Simţi că e păcat să poluezi un astfel de loc iar drumul nu devine în niciun caz mai bun, aşa că nu e doar un gest ecologist ci şi inteligent să apelezi la picioare sau la bicicletă. Un 4×4 s-ar descurca fără probleme şi am văzut chiar şi maşini mici. Dar vă repet: e păcat să rupeţi ritmul locului, să îl grăbiţi. În munţi timpul trece altfel şi cel mai bun mod de a-l respecta e să lăsaţi în urmă tehnologia. Şi dacă sunteţi atenţi în curând veţi auzi „sunetul liniştii” – clipa aceea în care tăcerea e perfectă, în care odată cu opritul paşilor şi a scârţăitului zăpezii nu rămâne nimic. Mai întâi poţi fi cuprins de un sentiment de nelinişte, de parcă ai fi actor într-un film mut, varianta color (pentru că da, culorile sunt uimitoare, chiar şi iarna). Apoi un lătrat de câine sau o conversaţie îndepărtată, transmisă de ecou peste văi, îţi aminteşte că ai sonor. După care tăcerea revine iar tu nu te înduri să mai păşeşti pentru că odată cu ea te învăluie o pace pe care nu ai mai simţit-o demult.

Să te bucuri, să te miri? Stai numai şi bucură-te pentru câteva clipe de linişte, de culori, de sunetele îngheţate ale iernii, de faptul că ai putut să ajungi acolo. Nimic nu te bruiază, nimic nu îţi poate strica bucuria de a fi.

E momentul în care îţi poţi recita, în gând:

“Ce bine că esti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii ca eşti, a-ntâmplării că sunt.” (Nichita Stănescu)

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.