Scurtă tropăială în Luxemburg

Luxemburg este o ţară, o capitală şi o renumită grădină din Paris.

Ţara este un mic Mare Ducat. Nu este un paradox şi vă dau câteva exemple: Napoleon, Palatul Ideal, sau Rocamadour nu ar fi dislocuit o mare cantitate dacă i-am fi scufundat într-un lichid (ar zice Arhimede)… Aşa şi cu Luxemburg.

Întins pe aproape 3000 de km² şi cu o populaţie de 400.000 de locuitori el este cel mai mic stat dintre cele 15 care formează Uniunea Europeană. O treime este acoperit de păduri, la graniţa cu Germania este o zonă în care pădurile alternează cu stânci, peşteri şi torente, în vecinătatea oraşului Echternach o crevasă spectaculoasă (Cheile Lupului – Wolfschlucht) spintecă o pădure de fagi, în Beaufort se poate vizita un castel şi se bea lichiorul său renumit. Calitatea şi cantitatea de oţel fabricat în această ţară (deşi importă toate materiile prime şi le prelucrează cu mare măiestrie) i-a adus cel mai ridicat nivel de trai  din Europa. Îşi merita numele de Mare Ducat.

Luxemburg capitala s-a născut în secolul al-X-lea în jurul unui castel de apărare şi a fost stăpânită de burgunzi, spanioli, francezi, austrieci; datorită poziţiei sale strategice a fost aparată de centuri fortificate, bastioane, şi forturi tăiate în stâncă, unele create de Vauban, renumitul arhitect militar al lui Ludovic al XIV-lea (au fost demolate în secolul al-XIX-lea  iar un peisagist francez a amenajat, pe terenul rămas liber, parcul municipal). O reţea formidabilă de galerii subterane (23 de km) putea să adăpostească luptători cu tot cu cai, ateliere, bucătării, brutării, abatoare şi să servească drept adăpost, în caz de bombardamente. În prezent se vizitează o parte din galerii.

Intrarea în oraş ne-a surprins prin modestia locuinţelor, banale blocuri, bine făcute dar deloc interesante.  La fel de “aşezată”, sobră adică, apare chiar imediat după o parcare, Piaţa Wilhelm al-II-lea, locul unei măreţe statui ecvestre şi desfăşurării concertelor şi sărbătorilor; primăria micuţă, în stil neoclasic este păzită de doi lei din bronz. La Oficiul de Turism o doamnă ne-a pus în braţe o cărticică şi încurajarea că găsim acolo tot ce ne trebuie (era şi o hartă mică, mică, texte, imagini) apoi ne-a făcut vânt. Pe câtă amabilitate, bunăvoinţă şi abundenţă de materiale ilustrative pentru a te mulţumi, informa şi ispiti să vezi cât mai mult am întâlnit în alte părţi, tot atâta economie de timp se face în Luxemburg şi nu numai la Oficiul de Turism; palatul Marelui Duce se vizitează numai de către grupuri de minim 50 de persoane, însoţite obligatoriu de ghid, ca şi în Bavaria, la castelele lui Ludwig al-II-lea. Aşa că noi, find numai doi, ne-am lins pe bot numai şi am trecut pe lângă.

Ca peste tot, catedrala Notre Dame, biserică şi criptă a familiei domnitoare, primeşte pe toată lumea fără condiţii; stilurile gotic târziu, renaştere şi baroc se îmbină în mod armonios, arabescuri bizare în relief ornează stâlpii interiori. Am fi dorit să ne rugăm la Madona Suferinzilor dar a trebuit să ne mulţumim cu posterul ei pentru că era plecată pentru restaurare.

În mijlocul Pieţei Clairefontaine de lâgă catedrală, graţioasa statuie a  prinţesei Charlotte întinde o mână prietenoasă lumii. Această Mare Ducesă refugiată în Anglia şi America cinci ani, cu tot cu guvern, în timpul ocupaţiei naziste, a avut un rol excepţional în susţinerea moralului luxemburghezilor; aparent fragilă, mamă cu mulţi copii, cultivată, încântătoare şi puternică precum oţelul, ea a făcut cunoscute în America ororile regimului nazist în expansiune, a atras atenţia lumii libere asupra existenţei micului ei stat şi dorinţei sale fierbinţi de libertate şi a obţinut eliberarea Luxemburgului şi recunoaşterea independenţei sale. Familia i-a împărtăşit aspiraţiile în asemenea măsură încât Luxemburgul şi-a văzut prinţii venind acasă pe tancuri, alături de soldaţii Aliaţilor.

Tot în apropiere de catedrală era ascensorul care cobora la cazemate. Erau închise. De lângă Monumentul Amintirii înălţat în cinstea soldaţilor căzuţi în primul război Mondial se vedea podul Adolf (un Mare Duce) cu marele său arc dublu deschis până la 83 de m, coroane de arbori bătrâni şi alte cartiere.  Am căutat apoi Marea Cornişă, o promenadă care se întinde pe vechi metereze, de-a lungul văii râului Alzette, numită “cel mai frumos balcon al Europei; de pe ea se vede cartierul Grund şi Platoul Rham.

În centru se află zona pietonală şi multe monumente şi edificii culturale: în Piaţa Armelor, Cercul Municipal şi monumentul Dicks – Lentz (dedicat poeţilor naţionali), Teatrul Capucinilor cu sugestivul grup statuar din faţa lui, Muzeul Naţional de Istorie şi de Artă, Muzeul Istoriei Oraşului, Cazinoul, Biblioteca Naţională, Cartierul Guvernamental, Cinemateca. La distanţă de oraşul vechi sunt construcţii ultramoderne: Filarmonica,  Muzeul de Artă Modernă, Marele Teatru, Conservatorul, Monumentul Robert Schuman, Muzeul de Istorie Naturală, Monumentul Mileniului etc. Toate acestea la 80.000 de locuitori!

Deviza Luxemburghezilor mândri de ceea ce au şi de modul lor de viaţă este “Noi vrem să rămânem ceea ce suntem”; îi înţeleg!

Oraşul găzduieşte instituţii europene, un cartier al afacerilor, cinematografe, centre de relaxare acvatică, magazine şi buticuri, terase şi cluburi. Există un card Luxemburg, tururi al oraşului cu autobuz şi trenuleţ, sunt bune şi picioarele personale până una alta. Sub sobrietate s-ar putea ascunde un deosebit simţ al umorului;  saltimbanci cânta şi dansează (statuile de lângă Teatrul Capucinilor), păstorii însoţiţi de oile lor cânta şi ei din diferite instrumente (Fântâna Pastorilor), un năsos pândeşte intrarea într-o locuinţă.

Datorită dimensiunilor sale Luxemburg este  o capitală care nu te oboseşte. Şi nici nu este ca Vaduz prin care dacă nu eşti atent, treci şi te trezeşti că nu mai e. Aşa că merită atenţie.

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.