Călător în Bucovina (2)

Ziua II

După prima zi în care am călătorit în Bucovina și după o noapte petrecută sub stele ne-am strâns lucrurile şi ne-am continuat aventura. Se pare că şoseaua aleasă de noi întâmplător la început poate fi cu ușurinţă transformată într-un circuit al principalelor mânăstiri din Moldova. Cercetăm harta şi pornim spre Putna.

Marginea

După ce ieşim din Suceviţa intrăm în localitatea Marginea, semnalată printr-un ulcior imens. Ce poate să însemne asta? Artă populară? Cred că merită o oprire pe aici. Imediat vedem şi câteva magazine cu ceramică. Oprim şi ne pierdem prin ele. Cum trecem din unul în altul nimerim într-un atelier de olărit. Puțin sfioşi, ne uităm înăuntru din prag. Vedem turişti cum intră fără ezitare şi îi urmăm. Astfel i-am privit pe meşteri la treabă. Un ucenic pregătea un lut cenuşiu. Marginea este celebră pentru ceramica neagră prelucrată aici. Lucrătorilor le mergeau mâinile cu mare viteză şi iscusinţă încât ieşeau vasele ca pe bandă rulantă. Apoi erau duse pe rafturi şi lăsate la uscat. Acum că am văzut de unde vin lucrurile din magazine, am cumpărat şi noi nişte ceramică neagră.

Mânăstirea Putna

Pe timpul invaziilor şi atacurilor asupra Moldovei, domnul Ştefan cel Mare caută ajutor la Daniil Sihastru, un pustnic care trăia retras într-o chilie pe Valea Putnei. Acesta îl sfătuieşte în taină să construiască o mânstire. Îi spune să se urce pe dealul de lângă chilia lui și să tragă cu arcul iar acolo unde se va opri săgeata să ridice prima mânăstire. Şi aşa face. Trage, iar sâgeata se duce departe. Pe acel loc, la 10 iulie 1466 se pune prima piatră de temelie a Mânăstirii Putna.

Drumul este liber şi foarte bun. Localitatea este şi ea plină de pensiuni, hoteluri, restaurante. Dar este liniştit. Indicatoarele sunt nelipsite. Ajungem în parcarea mare de lângă. Mânăstirea Putna este şi mai mare, şi mai impresionantă, este grandioasă. Dar este renovată cam în întregime, noul se vede încă de departe.

Prima mânăstire a lui Ştefan cel Mare, sfinţită la 3 septembrie 1470, are o curte foarte mare. În mijloc se ridică biserica albă din piatră. Iniţial a fost acoperită de picturi pe fond de aur, dar de-a lungul timpului a avut de suferit din cauza intemperiilor şi atacurilor şi a fost reconstruită în secolul XVII. Acum biserica impresionează prin numeroasele motive sculptate în turlă, sub acoperiş şi în jurul ferestrelor. În interior sunt mormintele domnitorului Ştefan cel Mare, al fiului său Bogdan, al nepotului Ştefăniță şi ai altor membri ai dinastiei muşatine, precum şi ale unor mitropoliţi.

Muzeul mânăstirii merită vizitat pentru că, pe două nivele, adăposteşte ceramică medievală, manuscrise, obiecte religioase şi broderii valoroase.

În curtea cimitirului de lângă mânăstire se află un monument arhitectural mai puţin cunoscut, Biserica din Lemn ”Intrarea în Biserică”. Este cea mai veche biserică din lemn din România şi se pare că o parte a ei datează de la începutul secolului XV.

Tot în apropiere de Putna am urmărit un indicator spre Chilia lui Daniil Sihastru, cea din care l-a sfătuit pe Ştefan cel Mare să ridice mânăstirea. Am trecut cu maşina peste un pod cam dârâmat şi lăsat pe o parte, care, din fericire, nu a căzut cu noi (poate că există şi o altă cale de acces). Pustnicul a săpat cu dalta un bolovan destul de mare, cu uşă, ferestre, trepte şi un mic paraclis. A locuit aici 20 de ani, timp în care a fost sfetnic în taină lui Ştefan cel Mare.

 Biserica Arbore

Ne-am continuat drumul. Am trecut prin Rădăuţi. În scurt timp am ajuns în satul Arbore. Peisajul este deja schimbat. Dealurile s-au domolit şi au lăsat loc câmpurilor. Localitatea este mică, simplă şi mai puțin… turistică. Biserica Arbore a fost construită de portarul Sucevei în 1502, se află pe drumul principal şi este împrejmuită de un gard din nuiele. Se intră printr-un mic turn. Partea bisericii pe care o vedem acum, cea nordică, este lipsită de picturi, au fost şterse de vreme şi a rămas doar tencuiala. Într-o parte un copac gros lasă o umbră răcoritoare iar băncuţa de sub el ne îndeamnă la o clipă de odihnă. Nu este nimeni în jur. Înconjurăm biserica fără turlă. Unele laturi încă mai păstrează părţi din scenele religioase. Curtea adăposteşte câteva cruci vechi din piatră. Ieşim pe același turn şi continuăm peste dealuri, urcăm, urcăm, pentru a coborî înapoi în Gura Humorului.

 Mânăstirea Voroneț

Foarte aproape de Gura Humorului un drum ne poartă spre Mânăstirea Voroneţ. Parcarea este plină de vânzători ambulanţi, de tarabe cu artizanat, de autocare, miros de mici, terase. Cu greu îţi dai seama că eşti în faţa unei vechi şi celebre mânăstiri. Înăuntru multă lume. Ca şi până acum, intrăm înăuntrul zidurilor groase printr-un turn. Biserica nu este mare şi îmi amintește de cea văzută cu o zi înainte la Moldoviţa. Este plină, plină de picturi. Şi, la fel ca biserica Arbore, o parte este deja măcinată până la tecuială. Restul însă este într-o stare destul de bună.

Iată că am ajuns să văd şi albastrul de Voroneţ de care am tot auzit de mică, acea culoare a cărei reţetă încă rămâne un mister.

 Mânăstirea Humorului

Ne-am întors în Gura Humorului. Am trecut pe cealaltă parte a văii, spre Mânăstirea Humorului. Aici este ceva mai linişte. Ne aflăm în faţa unui gard din lemn. Este ceva mai primitor. Turnul pe care intrăm pare scos dintr-o cetate medievală. Este construit din lemn şi are şi rolul de clopotniţă. În faţa noastră stă biserica simplă, fără turlă. Peretele nordic este degradat, în timp ce ceilalţi păstrează frumoase picturi în care predomină roşul, considerându-se că aceasta este culoarea bisericii. Alături se află ruinele vechii mânăstiri. O adevărată atracţie turistică întâlnită în incinta acestei mânăstiri este Turnul lui Vasile Lupu. Acesta, împreună cu zidurile de piatră, protejau biserica. Ruinele pereţilor se pot vedea pe alocuri prin curte. Turnul are trei etaje. La primul se ajunge pe o scară de lemn pentru ca apoi să se urce prin interior, trecând dintr-o încăpere în alta. Ultima este împrejmuită de un balcon de unde se poate vedea totul în jur, biserica sub noi, valea în spate, Gura Humorului în faţă şi dealurile line ce ne apără. Am urmărit maicile umblând de colo colo printre chiliile acoperite de flori. Ne-am simţit ca într-o cetate.

Seara ne-a găsit pe malul râului Moldova de unde am privit apusul deasupra Obcinelor. Apoi, de îndată ce au apărut şi stelele pe cer, ne-am aşezat încă o dată în sacii de dormit şi am adormit plănuind ziua următoare.

Urmărindu-și una dintre pasiuni, Octavia a hotarât să studieze literatura. O altă pasiune, precum și mare iubire, este muntele. De aceea Octavia vrea să ajungă în cele mai îndepărtate si ascunse colțuri ale naturii. Pentru ea, fiecare călătorie făcută este o aventură plină de emoții și impresii puternice ce trebuie împărtășite cu oricine dorește să asculte.