O păcăleală de opt kilometri

Platamonas si Meteora (II)

Continuarea articolului Drumul spre Platamonas 

Ne-am echipat şi am pornit în direcţia mării. Nu era departe dar ceea ce ştiam eu despre plajă nu corespundea cu realitatea bolovănoasă care ne-a întâmpinat. Ne-am întâlnit cu nişte compatrioţi care ne-au asigurat că “puţin mai încolo” este plajă cu nisip, apa e caldă şi limpede…

Am intrat pe o stradă comercială; magazine de ceramică, haine de piele, confecţii, suveniruri, toate cele ne-au tras de ochi, stânga, dreapta, marea nu se vedea. Când pânza ei albastră a ieşit dintre copaci, era inaccesibilă, aparţinea unui camping. Am mers cam doi kilometri până când a apărut hotelul mare, modern, cu două piscine, pentru adulţi şi pentru copii, cu o plajă nisipoasă după cum se cuvenea. Of! L-am admirat în fiecare zi.

Încă doi kilometri la întoarcere. Plecam la orele critice, ne întorceam iar şi tot aşa, pentru mare venisem nu pentru cumpărături, umblam de ameţeam, “puţin mai încolo” însemnând opt kilometri pe zi (sănătate curată!). Mai ales când ne copleşea căldura la întoarcerea “acasă”, îi invidiam pe cei de la “celălalt hotel”.

La poalele Olimpului

Vremea a fost minunată, apa perfectă, mâncarea consistentă, destulă, fructe şi sucuri naturale… numai drumurile erau cât pe ce să mă dea gata. Într-o zi mi s-a făcut rău, am luat calciu şi vitamine pentru a rezista până la capăt. Habarnam, ghidul nostru, a înşfăcat o motoretă a cuiva şi a adus un doctor imediat, aş că l-am iertat pentru neştiinţa în ale Greciei.

Din staţiunea Platamonas se vede muntele Olimp (mereu cu capul în nori camuflându-i pe zei) şi tot aici se petrec seri răcoroase cu plimbări târşâite (cu restul de tălpi rămase după naveta la plajă) pe lângă agora pietonală, faleza pietruită, tavernele liniştite, vile şi magazine, diguri înaintând în mare. Vegetaţia viu colorată, palmierii, leandrii, copăceii decorativi purtători de flori încântătoare, înfrumuseţează străzi, curţi şi calea ferată abandonată. Lumânări se aprind într-un fel de biserici minuscule aşezate pe un stâlp sau un paralelipiped, zugrăvite în alb.

  

O excursie ne-a scos din operaţiunea de rumenire şi fâlfâire prin Platamonas: am văzut Meteora, un complex natural şi monahal unic în Europa.

Meteora, mănăstiri în vârful stâncilor

După oraşul Kalambaka, în vecinătatea satului Castraki, pe câmpia Thessaliana, o pădure de peste o mie de stânci golaşe, formate în era terţiară (acum 60.000.000 de ani), căzute parcă din cer, (“meteorizo”  înseamnă a suspenda în aer) priveşte împrejurimile de sus ( cea mai mare stânca este la 475 de metri desupra albiei râului Pinos). Sunt gri şi cafenii, unele colosale, altele zvelte, adevărate turnuri naturale. Pereţii lor sunt sculptaţi de vânt, ploi şi de călugări, (capele, culoare şi trepte), pe ei se disting structurile oblice ale rocilor, ca nişte cristale uriaşe, fisuri şi orificii – în unele mini peşteri ar fi trăit cândva suflete cucernice.

În vârful stâncilor s-au refugiat şi izolat călugări ortodocşi, începând cu secolul al-XI-lea. Ei au ales calea ascezei, rugăciunii, studierii evangheliilor, au construit mănăstiri ce fac în asemenea mod corp comun cu stânca (aşa s-a construit şi Saint-Michel) încât par a răsări din piatră, înnobilând-o şi continuându-i înălţarea spre nori. În trecut au fiinţat 21 de mănăstiri la care se ajungea numai cu scări de frânghie sau cu plasă; când vremurile s-au îndulcit au fost săpate scări pe care să se urce pelerinii la cele şase care slujesc în prezent, alte 15 sunt în ruină. Apariţia stâncilor este şocantă, urcarea treptelor deloc uşoară,  ceea ce găsim la capătul scărilor este uimitor şi impresionant: biserici, fresce, icoane, candele, iconostase sculptate în lemn şi aurite, moaşte de sfinţi, cruci sculptate şi împodobite, cărţi vechi pe pergament, manuscrise, daruri primite de la împăraţii bizantini, vase de cult, biblioteci, odoare preţioase, odăjdii şi cârje ale unor episcopi, chilii şi morminte de sfinţi. Fiecare bucăţică de piatră şi lemn a fost ridicată cu plasa sau în coşuri. Călugării se roagă, lucrează, creează, studiază.

   

Am fost conduşi (adică Habarnam ne-a făcut vânt, în sus, pe scările ce păreau fără număr) la sfânta mănăstire ‘Schimbarea la faţă”, sau “Marele Meteor”, situată pe cea mai mare stâncă, întemeiată de călugărul Athanasios (secolul XIV) continuat de Ioasaf şi Simeon. În biserica principală este un iconostas aurit, un tron ecumenic cu intarsii din sidef, odoare valoroase primite sau create de călugări, o bibliotecă cu scrieri vechi. Se pot vedea de acolo alte trei biserici, mormântul Sfântului Nectarie, stâncile din jur, câmpia, alţi munţi în depărtare. Urci, urci, panorama este excepţională şi sufletul pare a lăsa în urma lumea obişnuită, ca la Sait Michel sau la Monserrat, alte celebre locuri de pelerinaj. Dacă în muntele Monserrat sunt unite mai multe meteore într-un corp ce seamănă de la distanţă cu un gigant fierastarau, la Saint Michel stâncile sunt îmbrăcate de ziduri şi numai în câteva locuri nu au fost domesticite şi le-a rămas la vedere câte un şold sau genunchi. În Spania, la Aguero de Castillo şi spre San Juan de la Pena, în Dolomiţi (Cele cinci turnuri, Cele trei turnuri), se pot întâlni stânci asemănătoare cu cele de la Meteore (ca mărime şi poziţie singulară) dar aceasta cuvioasă adunare cu biserici în vârf, este numai aici, în Grecia.

   

Va urma!

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.