Niciodată cucerit: Mont Saint-Michel

Era dimineaţă devreme şi înnorat. Un abur, o ceaţă sau pâclă venind din cer sau de pe pământ plutea deasupra câmpiilor verzi. A apărut şi a crescut pe măsură ce ne apropiam, într-un mic golf, o piramidă înconjurată de amestecul a două râuri, See şi Selune, pietriş şi nisipuri mişcătoare, fâşii ondulate de ape oglindind cerul, un sol instabil în jurul unui munte. Cam aşa mi-am imaginat că arată pământul la începutul biblic al lumii, înainte de a se despărţi apele de uscat, lumina de întuneric… Metereze cu turnuri înconjurau un sat căţărat, o fortăreaţa cu ziduri foarte înalte şi contraforţi continuată pe verticală cu o biserică; în vârful turlei subţiri statuia aurită a sfântului care ne cântăreşte păcatele şi faptele bune când plecăm “dincolo” se lupta veşnic cu un dragon. Era muntele Saint-Michel, al patrulea loc de pelerinaj al occidentului, după Ierusalim, Roma, Santiago de Compostela, niciodată cucerit, nici în războaiele religioase, nici de către englezi, un sanctuar şi o minune de arhitectură medievală situată între Normandia şi Bretania.

Credinţă şi arhitectură

Am ajuns (cu maşina personală, pelerinii vin pe jos, numai însoţiţi de ghizii care ştiu “potecile” ) la baza lui pe dig, într-o parcare întinsă, am intrat în satul de la bază şi am tot urcat trecând pe lângă mici şi pline magazine, restaurante, hoteluri, Muzeul Maritim (golful posedă o faună bogată), Arheoscop (prin sunet şi  lumină se povesteşte istoria construirii acestei cetăţi a lui Dumnezeu), Casa Tiphaine, soţia pasionată de astrologie a unui căpitan plecat să-şi servească regele şi Muzeul Istoric (muzeu de ceară evocând viaţa şi faptele oamenilor care au iniţiat, înlesnit, făcut şi slujit Muntele).

Cărţile spun că arhitectura corespunde Sfintei Treimi şi celor trei straturi ale epocii medievale: la bază sunt cei care muncesc, la mijloc cei care domnesc şi se luptă (regi şi cavaleri), sus cei care se roagă (preoţi şi călugări). De aceea arhitectura militară este prezentă aici. La început a fost o biserică preromană, ale cărei rămăşiţe au devenit criptă (secolul al-X-lea). Călugării benedictini i-au alungat pe preoţii mireni, primii locuitori şi au construit; în secolul al-XI-lea cele trei etaje erau terminate, fapt excepţional pentru acele timpuri. În secolul al-XIII-lea este terminată curtea interioară cu o grădină în mijloc, sub cerul liber, desupra întregului ansamblu. Oare Hundertwasser a trecut pe acolo?

Din 1793 până în 1883 edificiile au servit drept închisoare – ce oroare!

Am escaladat muntele pe strada în pantă, pe scări alternând cu terase. Priveliştea golfului cu meandrele sidefii al apelor şi gri-bejurile albicioase ale nisipurilor semănând cu nişte dune aplatizate în deplasare, întrerupte de insulele Tombelaine şi Mont Dol este unică. În interioare se intră, se iese, se urcă şi coboară, construcţiile urmează stâncă şi, fiecare boltă, fereastră, scară, coloană, capitel, şemineu, statuie, capela, este fără cusur.

Speranţe şi scări

Spre biserică urcă o scară imensă, numită “abisul”. Mi-am amintit de Rocamadour unde, pentru ispăşirea păcatelor, ca un test final, era obligatoriu urcuşul pe o lungă şi abruptă scară. Multe catedrale sau sanctuare au fost construite pe înălţimi (cum ar fi Monserrat din  Spania, Bom Jesus în Portugalia) nu numai pentru a fi văzute de la distanţă precum farurile de la malurile marilor ci şi pentru că dacă vrei să obţii ceva în viaţă trebuie să depui un efort şi, prin el să te purifici, să-ţi laşi în urmă neputinţă, să te întăreşti, să vrei şi să faci. În gândirea evului mediu a urca însemna şi a fi mai aproape de Dumnezeu. Scara era mult mai mult decât un element de arhitectură, ea devenea simbolul ispăşirii, autodepăşii şi aspiraţia spre divin în acelaşi timp.

Eu iubesc scările numai ca privelişte, dacă sunt frumoase; întotdeauna le-am urcat oftând. Scările obişnuite. Însă, când acele scări mă conduc spre ceva ce îmi doresc, prind aripi. La Mont Saint Michel am urcat cu bucurie; de când l-am văzut am intrat într-un fel de transă, vecină cu extazul şi am dus-o tot aşa şi după ce m-am despărţit de el, până când, tot privind în urmă, nu l-am mai văzut.

Minunea

Odată depăşită “ascensiunea” am umblat printr-o mulţime de spaţii. Piatra din care s-au făcut biserica abaţială, dormitorul, refectoriul, infirmeria (actual librărie), capela mortuară, sala de oaspeţi (pentru donatori şi prieteni), scriptoriumul, dependinţele, stă neclintită de secole. În curtea interioară cele patru galerii cu plafoane din lemn se închid printr-o dublă colonadă. Pe sub stâlpişorii subţiri, legaţi prin fine arcade gotice ornamentate şi minuscula grădină, am înţeles de ce anume acest loc este considerat mijloc de îmbogăţire a spiritului: este vorba despre frumuseţe! Cred cu tărie că în orice formă, frumuseţea trebuie să ne fie alături ca să ne inspire, să ne acordăm cu ea şi să ne facă să ieşim din partea aceea terna a existenţei.

Dimineaţa pârâiaşe de oameni şiroiau pe pietre; când am coborât, un fluviu de omenire lua cu asediu cetatea. Parcarea era plină; din autocare groase şi înalte se revărsau mulţimi. Mont Saint Michel este cel mai vizitat loc din Franţa. Există un proiect prin care insula legată de uscat să-şi recapete independenţa în timpul mareelor, ca în trecut. Deocamdată, însă, pe drumul-dig, vin cohorte de turişti.

S-au observat şi studiat piramidele dar misterele lor au rămas parţial descifrate; este posibil, că însăşi forma lor să inducă o anumită stare sufletească. Voit sau nu, Muntele se încadrează în desenul unei piramide. Oare aceasta, pe lângă renumele şi locul unde este amplasat, nu contribuie la magia pe care o răspândeşte?

Bine de ştiut

Tarif – Abaţia 9 euro/pers.

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.