Prima delegaţie ever (6)

Vineri am fost la ultimele cumpărături: am văzut un magazin Quelle (pentru ăştia mai mici – Quelle, Neckermann, Bader erau nişte cataloage de vânzare directă, şi părinţii voştri visau cu cărţoaiele alea în faţă la putreziciunea capitalismului). Habar nu aveam că au şi magazine, aşa că am intrat. Cruntă dezamăgire, de altfel – o dugheană plină cu nimicuri.

Fost la babă, plătit 24 de euro extra pe telefon (8 euro pe minut, răzbunarea ei), dat pe la Mihai să mă plâng ce m‑o futut baba, că plăteam banii ăia din buzunaru’ meu, nu se punea problema să acopere ferma alte cheltuieli decât cazarea, la care ăsta, păi hai să nu‑i rămânem datori. Îi lăsăm ciubuc, aşa, ca de mulţumire? Bă, ce ai, nu înţelegi că m‑o futut? La care ăsta, cu un surâs mefistofelic: păi nu tre’ să îi dăm bani. Io: ??? El: îi lăsăm nişte cutii de bere. Goale. Ca s‑o scurtez, s‑o trezit baba cu 2 plase super pline de cutii goale de bere, de la peco şi de la Lidl, plus una bucată mare de foaie pe care scria “trink geld”, că aşe mi‑o zis mie tata că se zice la bani de beutură in germăneşte. Să vă gândiţi că i‑am umplut babei ditai masa de cutii goale, aranjate estetic. În fine…

Pentru că avionul de la Frankfurt era dis de dimineaţă, trebuia să ajung cumva de la Kitzinken la aeroport. Evident, cu maşina – atâta doar că nu s‑o pus problema de taxi sau ceva coleg mai binevoitor, ci m‑or urcat la un camionagiu (cu dubiţă, de fapt) care avea treabă prin Frankfurt.

No, ajung la aeroport, mă scobesc în buzunare, hai la un cafei. Pe vremea aia mirifică încă se fuma în aeroporturi… no, mai era ceva vreme, ia hai să dau io o raită prin aeroport. Surpriză!, era un Harrods! No ia ghiciţi voi: mere românaşu’ la Harrods, mai ales că am văzut că mânca o cucoană breakfastu’. Serviţ mic dejun, întreb io. Se uită tanti aia la mine, n‑o uit nici acuma ce faţă avea, domnu’, vă recomand cu cea mai mare căldură să mereţi după colţ, este un bistro mic, foarte bună papa, acolo mânc şi io. Orgoliu’ din mine întreabă da’ ce bre, io nu am voie aici? Vreau să mânc la voi. Ia să‑mi zici tu mie cât m‑ar costa un mic dejun (care era un ou fiert, 2 felii mici de pită prăjită şi parcă ceva dulceaţă mai văzusem) la voi. 24 de euro, zice tanti, sfârşită de milă. La care orgoliu’ meu întreabă no bine, unde îi cofetăria aia sau ce‑o fi?

M‑am mai învârtit pe acolo, era şi ceva duty‑free unde am văzut un ceas, o gioarsă de la Swatch, da’ era cam 50 de euro, îmi permiteam să‑i iau’ unu’ lu’ mama. O întreb iar pe tanti aia de la Harrods, partea asta tot de voi aparţine? Da, zice ea, uitându‑se bănuitor spre mine. Şi, zic io, dacă iau un ceas de‑ăsta, mi‑l împachetaţi în ţiplă de‑aia verde, cu Harrods pe ea? Da, zice tanti, complet debusolată de criteriile mele de alegere a cadourilor. No, îl cumpăr, zic io, voios nevoie mare ce cadou îi duc lu’ mama. L‑o pus în ţiplă, l‑am plătit, apoi tanti, no, vă arăt pe unde să mereţi la bistro? Io, sec, nu, mi‑am rezolvat tăţ banii.

Avionu’ de la Frankfurt la Viena o fost o minune decentă, Airbus A340. Lăsând la o parte avionul, la servicii mi‑o picat plombele. Croasante calde şi cafea naturală! Am beut rapid un cafei, o venit tanti aia că vă mai servesc cu ceva? Io, clar, încă un cafei. O încercat tanti că totuşi, un croasant, io nu, cafei şi lapte şi ajunge.

Nu m‑am prins că îs mai aproape de Doamne‑Doamne cu peste 10 kilometri decât fix când mi‑am vărsat cafeaua (a doua) fierbinte în p..oală. Mi‑am mijit ochii de durere, m‑am uitat pe geam şi pe când să lansez io un ‘tuţ Mnez… mă prinz cine mi‑o copt‑o: s‑o fi trezit baba, m‑o fi blăstămat şi o fi zis Dumnezeu oricum moare aia curând, hai să îi ascult rugăciunea.

No, ăla de lângă mine, cumsecade, mi‑o dat şerveţelu’ lui să îmi tamponez blugii plini de cafea opărită, în zona p…oalei, ca să zic aşa. Apoi se scuză, se ridică, şi revine după 10 minute cu un kil de şerveţele. Nebunu’ dracului mersese prin avion să ceară şerveţele la mai tătă lumea, plus stewardese, aşa, la oha, să mă fufu de mine. Mi‑am şi zis, ni măh, altu’ mai dus ca mine, aşa că din respect pentru el am aterizat la Viena cu ditai căpiţa de şerveţele în poală. Măcar am făcut jumate de avion să hăhăie – le‑am luminat ziua.

La poarta Vienei am dat de cea pe care o iubesc şi acuma în visele mele: purta cea mai tare haină ever, arăta cel mai cel ever, tăt aeroportul se uita la ea înlemnit când trecea p’acolo. Să nu vă mai ţin în suspensie, era o babă de fo’ 70 de ani, cu soţul, tocmai venise din Canada de la copii (sau nepoţi, că nu am înţeles foarte bine) şi avea cea mai miţoasă şi mai mov fosforescent haină de blană sintetică de pe planetă. Jerpelită prostia aia de numa’, da’ şi cât o mai rămas din drăcia aia de hanorac făcea senzaţie. Evident că m‑am aciuat şi io pe lângă ea, nu puteam rata aşa exemplar. Nu vă plictisesc cu tăte detaliile, da’ tre’ să vă dau problema de logică pe care mi‑o pus‑o tanti: în Canada, maşinile de gunoi au volan şi pe stânga, şi pe dreapta. Ştiţ di ce? Io, evident că nu ştiam. Ea: pentru că acolo ridică  gunoiul şi de pe stânga, şi de pe dreapta străzii. No comment on that, da’ cert îi că mi‑o văzut privirea năucă şi o crezut că nu am înţeles, aşa că s‑o apucat să‑mi explice cum se uită ei în oglinzile de la maşina de gunoi. Briliantă femeie, pe cuvânt.

Să nu vă mai reţin prea mult, în Jermanica îmi luasem pe mine tăte hainele de nu încăpuseră în bagaj, mai ales ca o zis Mihai că la Bistriţa tocmai ninsese iar. Cam troznea transpiraţia pe mine, aşa că ce draci să fac. No, geniu ca de obicei – am fost la Billa aia de la subsolu’ aeroportului, am luat ceva cârnăciori şi o plasă, am dispărut urgent la budă şi am făcut un strip tiz de jumate hainele. Acuma eram şi io ceva mai lejer, totuşi. Problema era că vaga senzaţie de transpiraţie devenise muuuult mai pronunţată. Rezolvarea o fost foarte simplă, m‑am dus la un duty free shop de‑ăla şi am turnat pe mine juma’ de sticlă de parfum – văzusem (şi am mai văzut asta dup‑aia de multe ori) că la ăştia era sport naţional să se parfumeze cu testere de‑alea fără să cumpere nimica. Aşa că m‑am făcut şi io neamţ la faza asta. No, am rezolvat problema cu transpiraţia, singura problemă rămasă e că în continuare cam puţea ceva a picioare nespălate. Am ajuns iar în budă, să‑mi miros papucii de data asta, puţeau şi ăia, da’ altă nuanţă de miros, deci sigur nu de la papucii mei puţea. Clar de la alţii.

Bă, să merem la avion, iar ATR, deci clar că numa’ cu autobuzu’ ne putea duce cătră autobuz. Începuse să ningă şi era un frig destul de ţapăn, mai ales că io eram deja cam dezbrăcat. Baba, genială ca de obicei: acuma io îs numa’ bine îmbrăcată, uitaţi‑vă ce frig li‑i la restu’.

În avion mirosu’ de picioare nespălate era şi mai pregnant, mai ales că nu e chiar mare drăcia, cam cât un autobuz mai mititel. Deja fierbeam: bă, da’ las‑o în mă‑sa de treabă, cum am furat io parfum pentru transpiraţie chiar nu putea şi ăla de‑i put picioarele să îşi fi turnat şi el în păpuci? Un pic de respect, ce mama dracului!

No, ajungem cu chiu, cu vai la Cluj şi sare nenea ăla de la vamă fix pe mine să mă ia la control cu bagajele: dacă v‑aş întreba ce aveţi în bagaje, ce mi‑aţi răspunde? Io, sec: haine murdare, vin din delegaţie şi nu am avut unde să le spăl.

Şi cretinu’ (era rangă de beat, puţea de la 10 metri) s‑o apucat să‑mi desfacă plictisit bagajul (el, nu io) şi lua fiecare textilă, se uita la ea şi o punea deoparte. Nu conta că era chilot, ciorap, tricou. Când o ajuns la plasa de la Billa, scoate cutia aia de cârnăciori (n‑o mâncasem) şi că asta ce e. Nişte cârnăciori, da’ cred că se vede. Păi şi de ce nu i‑aţi mâncat. Că am mâncat lasagna, de‑aia.

No şi ajunge al meu la ceasu’ pentru mama: hopaaa!, aicia ce e? Un ceas, cadou pentru mama. O desfăcut cretinu’ ambalaju’, o rupt hârtia aia frumoasă şi verde de la Harrods ăla, apoi se tot juca cu ceasul, că doară era foarte frumos. Până la urmă n‑am mai rezistat şi i‑am zis ăla e pentru mama, dacă chiar vrei ceva din bagaj îţi pot da ceva tricou murdar sau cârnăciorii. No bine, face el moale, poţi pleca…

Deci eram turbat‑turbat de nervi. Vameş idiot, plus câcatu’ ăla de miros de picioare era omniprezent, deja credeam că încep io să o iau razna. În taxi la fel. La blocul fostei la fel – chiar i‑am zis, ţin minte, bă, da’ să‑şi mai spele ăia de la parter hainele cum trebe, le pun aşa la uscat, put din stradă. În casă am lămurit până la urmă misterul: era câcatomberu’ vieţii, aşa trebuia să pută brânza aia să ştiu io că îi bună. Lu’ fosta i‑o plăcut de mai rar, mama o cam strâmbat din nas şi mi‑o zis că pute a picioare nespălate, aproape ca ale mele.

Ca de final, ce am învăţat io din delegaţia asta: să iau de pe orice avion cu care zbor un plic de sare şi unu’ de piper să le duc la mama (mai târziu luam şi de la hoteluri, crâşme, etc.) să vadă pe unde am umblat io. Mai târziu luam şamponu’ şi săpunu’ de la baie pe unde stăteam pe la hoteluri, da’ eram deja cu actuala nevastă, eram romantic cu ea şi mai dădeam şi la cumnate (am două), aşa că mama o rămas cu ceasu’ ăla ca amintire că o avut un prunc, care în loc să se rateze în minunatul combinat de la Câmpia Turzii cum era moda p‑atunci, o avut coaiele să pornească altfel în lume. Deci am învăţat să fiu român şi să accept asta. Io am fost şi îs pregătit pentru lumea asta, ei nu ştiu cât îs de pregătiţi pentru mine, mai ales că îs şi român.

Sfârşit.

Citeşte şi alte povestiri din Jurnalul călătorului năprasnic de Călin Oprea

Trainer (tehnic) cu ochii larg deschişi spre lucrurile mari şi mici, cu credinţa de nezdruncinat că a dărui este o obligaţie, nu un privilegiu. A, da, pentru cei care se mai miră încă de ce nu îl văd pe Moş Crăciun: vine, da' vine călare pe un covor zburător, nu pe o sanie trasă de reni.