Training la Tirana

La Tirana am fost de două ori, da’ prima tură cu Cindre o fost aia de care trebe să vă zic. Treabă românească, cum ar veni.

Am plecat cu Malevu’ de la Budapesta, poporul albanez neavând legături directe cu poporul român, decât prin intermediari. N-ar fi avut Cindre chef de mine, da’ l-o încălţat Ani, şefa noastră de atunci, bă, ia-l p-ăsta cu tine (adică pe mine) şi arată-i ce şi cum cu treiningurile. În plus, nevastă-sa era gravidă, dacă meream io în locul lui, apuca să fie acasă pe când năştea nevasta, plus că avea mai mult timp de stat p’acasă dup-aia, că puteam mere şi io singur, nu tot el pe drumuri. Deci avea interes direct.

Înainte de orice tre’ să vă zic că ăstalalt Călin, Cindre, cum porneşte avionul, cum îl ia somnul instant, mai ales cu alea de la Carpatair, Saab-urile alea meseriaşe, Saab 2000. Adevărul e că la cum zumzăie elicele alea, te cam ia cu moţăială. Să nu mai menţionez că tot pe la 6 dimineaţa e decolarea când vrei să prinzi legături din Europa.

No, am topit noi o cafea prin Budapesta, apoi am decolat către minunata localitate Tirana. Malev, companie ok, da’ l-am prins noi pe cel mai slugarnic şi greţos însoţitor de zbor, ăla de la biznis. O vrut o mămică să meargă la buda de la business cu pruncu’, asta economică era mai tot timpul ocupată (da, politicoşi cu grămada, ştiu, nu o lăsau pe fomeie să intre…), chit că era printre primele rânduri fomeia, băăăă şi se răsteşte acesta la ea, nu mă interesează, asta e business class, nu aveţi ce căuta aici! Nu mă interesează de copil! Fomeia, uimită şi oripilată, s-o întors iar la economic şi s-o pus pe aşteptare la coada avionului. Ăla, cu cel mai slugarnic zâmbet de pe planetă, s-o întors spre un nenea de la biznis şi scuzaţi-mă, e vina mea, nu am să mai permit nimănui să vă deranjeze. Asta fără să îi zică nimeni ceva. O întrebat sec nenea ăla de la biznis şi totuşi, de ce nu o avut voie? Touché!

Ne-am cazat la Sheraton, foaaarte fain hotelu’, mă aştepta în cameră un coş cu fructe şi o sticlă de ulei de măsline (habar nu am ce să fi făcut cu aia, totuşi) şi, fiind maareee amator de struguri, am dat atacu’ la coş. Am halit prima ciorchină şi bate cineva la uşă. Deschid, colegul Cindre destul de precipitat, bă, grijă mare cu astea de prin cameră, cam toate îs pe bani (regula pe la hoteluri e că ai minibar, dacă haleşti de acolo, plăteşti, dacă îs puse separat de minibar, pe masă de exemplu, e un fel de welcome din partea hotelului, pe moca). Mă uit la el blocat cum, şi coşu’ de fructe e pe bani? El, până şi apa e pe bani – da, apa din cameră era juma’ de euro juma’ de kilă, cam mult. Aşa că ce pana mea să fac, deja halisem strugurii – să-i fi pus în gunoi nu prea mergea, îi vedea fomeia de serviciu sau ce aveau ei. Aşa că soluţie românească, aruncaţi pe geam (da, se deschideau geamurile, nu la toate hotelurile îs blocate) ciorchina de struguri. Evident, jos era ditai terasa, se mai plimba lumea pe acolo, atâta nu m-o dus mintea, să mă uit după, înainte nu m-o dus să mă gândesc că oricum vedeau ăia ciorchina lipsă din coş.

La training o fost ok (io eram backup, furam şi meserie de la Cindre – chiar, om mai tare ca ăsta pe pita lui, mai rar), dar în cele ce urmează ne concentrăm asupra frumoasei Tirana. Prima surpriză plăcută o fost când am aterizat, aeroportul era fie în prelungirea, fie în ceva livadă de portocali. Toate bune şi frumoase, atâta că păşteau oareşice oi pe acolo, care oi, în parte, erau fix la începutul pistei (cam cum îs căşile la Băneasa, fix în buza pistei, de îţi usucă jetu’ de la avioane hainele puse la uscat). M-am emoţionat un pic când am văzut oile alea, da’ am aterizat cu bine.

În oraş am văzut minunatul cimitir unde dorm soldaţii americani căzuţi pentru apărarea gliei strămoşeşti albaneze – adică habar nu am de ce or murit ăia acolo (nu mă luaţi cu războaiele mondiale, e irelevant, eu nu înţeleg ce motive i-or mânat să ajungă până acolo ca să moară aiurea), da’ era un vânzător ambulant, ceva kebap parcă, ăla era targetu’.

Clădiri fenomenale: ruine ciuruite de pe vremea când le-o picat la ăştia Caritasu’ local (parcă era şi una bucată preşedinte implicat) vis-à-vis de clădiri din sticlă cu design futurist, una bucată râu pe malurile căruia se desfăşurau numeroase activităţi suspecte (până prin 2003 acolo vindeau ăştia armele, ziua în amiaza mare, curvetu’ şi drogurile, în văzul lumii fără nici o jenă).

Doar doo chestii mai am a vă zice, apoi o să vă zic un truc de traineri (pentru ăştia care sunteţi în branşă): prima treabă e că dacă mereţ prin centru în Tirana (repet, noi eram la Sheraton), să nu vă miraţi că la palatul preşedintelui îs gărzile în poziţie de tragere, adecă puşcociul e armat şi ăştia îs cu degetu’ pe trăgaci. Ce mi-o plăcut mie e faptul că era un gărdoi de-ăla cu o ţigară în gură, aproape fumată şi scrumul îi rămăsese atârnat de ţigară, aproape tot (ăştia de fumaţi şi vă uitaţi ţigara în scrumieră ştiţi la ce mă refer). Asta m-o dus la concluzia că ăştia chiar stau nemişcaţi ca statuile, atâta că îs cu puşcoacele în poziţie de tragere şi că sigur vine cineva măcar o dată pe oră să le bage o ţigară în gură, după ce or scos-o pe aia veche.

Ca de încheiere, m-o dus Cindre la Kolonat, copie 1 la 1 după orice McDonalds de pe planeta asta, atâta că îi zice altfel, ca să nu cumva să plătească ăştia ceva franciză sau cum i-o fi zicând. Foarte fain, curăţel… stăm noi la coadă, mă duc cu tava spre un colţ mai dosnic, la care Cindre, sec, bă, hai să stăm aici lângă locul de joacă. Io: ? El: data trecută, când am fost cu Rob, tocmai acolo ne-am pus. Şi ne-am dus să luăm de haleală. Numa’ bine or intrat nişte jmecheri cu gun-urile şi or început să tragă, fix în zona aia unde am stat noi. Continuă el conspirativ: probabil or vrut să-l căsăpească pe unu şi or tras la grămadă, să fie siguri. Io, stană de piatră, măcar că m-o asigurat tot timpul cât am stat în Tirana că bă, acuma e chiar ok, nu mai e ca anu’ trecut. Păi şi noi di ce mâncăm acilea? Seara următoare ne-am dus la o pizzerie la mama dracului şi pot să vă zic că în drum spre pizzerie deja mi-era dor de Kolonat. Asta ţi se întâmplă mai ales când eşti într-o ţară mai kinky şi nu ştii la ce să te aştepţi.

Închei cu trick-ul de trainer care o trecut prin multe (adecă Cindre, pe vremea aia): şeful ăstora de la training era un lup alfa destul de obrăznicuţ (tinerel, cum altfel), nu prea avea el treabă cu trainingul, îi putea Cindre capta atenţia pe maxim 2 minute şi alea în pauza de ţigară. Aşa că, la un moment dat, zice Cindre o prostie cât casa de mare de or înlemnit toţi în sală, apoi îl întreabă pe lupu’ tânăr: aşa e? Ăla, picat de pe altă planetă, daaa, clar, aşa e. După ce s-o gătat cu hăhăielile în sală, întreabă ăsta supărat: de ce mi-ai făcut asta? N-o primit decât un zâmbet de la Cindre, nu şi o explicaţie, da’ pot să vă zic că o fost atent dup-aia.

Data viitoare, minunata Grecie cu Cindre. Că or mai fost şi altele, ca de exemplu cu Jens.

Sursă foto: www.comanescu.ro

Trainer (tehnic) cu ochii larg deschişi spre lucrurile mari şi mici, cu credinţa de nezdruncinat că a dărui este o obligaţie, nu un privilegiu. A, da, pentru cei care se mai miră încă de ce nu îl văd pe Moş Crăciun: vine, da' vine călare pe un covor zburător, nu pe o sanie trasă de reni.