Odată cu intrarea mea în Business Logic Systems (BLS, cum i se mai zice pe la noi prin sat) o început una dintre cele mai incredibile perioade din viaţa mea, cu bune şi cu mai puţin bune deopotrivă. Alea rele uite, chiar nu mi le mai amintesc, da’ alea bune şi bunoacele, da. Să vă dau un mic hint, fix în perioada aia am cunoscut‑o pe Lori (scrie pe lumea asta mare cu numele ei adevărat, Lorena). Ce să vă zic, dacă nu dădeam de ea, nu pupaţi voi călător năprasnic pe blog.

Tot la BLS am dat de nevastă, care în semn de protest că îs aşa cum îs mi‑o turnat doi prunci frumoşi şi deştepţi ca ea, da’ cuminţi ca mine, de rup casa în două (poze mai găsiţi şi pe Facebook).

Dar, în cele ce urmează o să vă povestesc despre Jens. Dacă nu era el, nimic din ce sunt eu acuma nu ar fi fost. Pentru voi, lecturăcioşii de blog, trebe să vă zic că, dacă am văzut un om mai sărit de pe şine decât mine, ăsta e Jens.

Jens de când îl ştim noi purta un maieu jegos, o pereche de bermude şi nişte şlapi cum nici în gunoaie nu găseai. Forţat de împrejurări, iarna mai lua o ţoală pe el, da’ şi aia culeasă din ceva gunoi. Toate astea asortate cu un Rolex. Bă Jens, da ce e cu Rolexu ăla pe tine? El, senin, păi la 27 de ani am decis că ăsta o să fie primul şi ultimul lucru de lux pe care mi‑l cumpăr ca şi corporate bitch. No comment on that!

O fost IT manager la Motorola (în anii ’90 Motorola era Motorola, un fel de Coca‑Cola pe piaţa de high‑tech, îi găseai peste tot). O fost la sucursala din Germania, să specific. Şi pentru că el şi o mână mică, de bebeluş de‑a dreptul, de oameni or pus tot site‑ul în picioare (sys adminii de pe planetă ştiu ce zic), l‑or promovat să fie IT manager la sucursala din Anglia.

No, mere ăsta acolo şi prima surpriză mare pentru el, sauna nu mai era mixtă, cum era în Germania (da, citiţi bine, aveau saună mixtă in Germania). A doua mare surpriză, mere ăsta în cucu’ gol la saună, toţi inglişii or intrat în chiloţi şi maieu. Ăsta, tâmpit: bă, cât de frustraţi v‑o făcut mama voastră?

Stă retardo o lună încheiată în incinta fermei (nu glumesc deloc, nu am de ce) şi după o lună decide că ar fi cazul să meargă să vadă locuinţa închiriată de altfel de fermă – s‑o decis cum ar veni să vadă unde ar fi trebuit să stea în luna aia de o stat la fermă. Pe lângă asta, făcuse o listă cu ce tre’ să‑şi cumpere. Pe când să iasă pe poartă, să tot fi fost 4 pe la nămiezi, zice unu’ mic şi rău (e plină lumea de de‑ăştia) alloooo, domnuuuu’, da’ unde mereţi? Ăsta, prost, îi zice lu’ ăla (era la costum, reţineţi asta) păi mă duc să‑mi iau hârtie igienică, săpun, periuţă de dinţi, etc – i‑o întins ăluia o listă gata făcută, chiar şi plapumă era trecută acolo. Ăla o crezut că Jens îşi bate joc de el (perfect adevărat, de altfel). Da’ tu cine eşti? Jens, senin, îi zice păi io îs Jens, îs IT manageru de la fermă. Stau de o lună şi nu am apucat încă să ies din fermă, acuma am zis că să mă duc repede să iau ceva la apartamentul de nu l‑am văzut încă. Ăla, ieşit din minţi sau mai degrabă din lipsa lor păi cum să meri acuma, că nu e gata programul! I‑o zis Jens un fuck off şi dus o fost.

Evident, a doua zi dimineaţa o fost chemat la raport, la zootehnistul şef al fermei corporatiste numite Motorola (paznic la nişte dobitoace obediente şi fricoase – adică o corporaţie, cum ar veni). Râdea ăla de se câca pe el: am auzit că te‑ai întâlnit ieri cu cineva prin curte. Jens, senin ca de obicei, apăi da, cu unu de mi‑o cerut să‑i dau raportul. No lasă‑l în mă‑sa de prost, zice şeful, da numa atâta te rog, de ăla să te fereşti, e turnătoru de pe aici, aşa crede el că se face util. Adică să mă feresc de un retardat ca să nu mă pârască? Mi se face raport, sau ce? Şeful, încurcat, păi cam da… Jens: demisionez. Asta era marţi.

Sâmbătă, ca proaspăt şomer, ce şi‑o zis omu’: bă, dacă tot îs şomer, hai să îmi înec amarul, mă duc să‑mi iau maşină. S‑o dus la Aston Martin, l‑or dat ăia afară cu şuturi în cur (să nu credeţi că arăta ca un aurolac, doar de când o venit în România, aşa e el de când e), aşa că s‑o dus la Jaguar. Ăla de la Jaguar, deşi era ora închiderii, se uită la ăsta al nostru şi zice nene, se vede că n‑ai bani nici să te pişi în centru, probabil eşti capiu de foame, ce‑ar fi să stai tu să frunzăreşti o revistă de‑asta, io îţi aduc un ceai şi ceva biscuiţi, să mănânce şi gura lu’ matale ceva. O frunzărit ăsta, o halit un biscuite, i‑o arătat lu’ salesman ăla no uite, la o maşină de‑asta aş visa şi io, era ceva Jaguar verde cu de tăte pe el, comandă specială. La care vânzătorul – dacă ai fi avut bani ţi‑aş fi zis că tocmai o avem, o comandat‑o un client şi o renunţat la comandă (şi avans). Jens – perfect, o iau io. La ăla să‑i pice plombele, păi şi cu ce ai de gând să plăteşti? Jens, senin, cum cu ce? Cu bani. Ăla, tâmpit de cap, cu ce bani, ai tu bani? Jens, apăi precum vezi, la mine nu am, da’ te rezolv. Şi şi‑o luat maşină în prima zi de şomaj.

(NEAPĂRAT tre’ să fac o paranteză, bârfă cu parfum de adevăr de la Cluj: s‑o lansat Audi Q7 acu’ câţiva ani şi o intrat în alimentara de maşini o babă de‑aia îmbrăcată ca la ţară, cu plasa de rafie de rigoare, modelu’ ăla cretin cu dungi verticale pentru cine cunoaşte, cu fii‑sa, o spălăcită la vreo 40j’ de primăveri. S‑or uitat, indecizie totală, s‑o dus nenea sales la ele şi în loc să le dea afară că stricau peisajul, le‑o întrebat cu ce le poate ajuta. Până la urmă le‑o „ajutat” să se uite la toate maşinile, inclusiv pe atunci noul lansat Q7, un bebeluş în vârstă de peste 80 000 de euro, modelul expus, cu de toate. Lălâia aia apăi no, asta îmi place, baba – fata mamii, sigur asta îţi place? Da. No domnu’ vânzător, o cumpărăm. I‑o picat faţa la ăla: păi şi cu ce o plătiţi? La care baba – şi aici era să facă stop cardiac vânzătorul şi de‑aia o vuit şi Clujul, altfel nu aflam în veci – deschide plasa aia de rafie, era plină ochi cu euro. Număraţi‑i şi dacă nu îs destui mă duc să mai aduc de acasă. Avea baba în plasă peste 60 000 de euro!!! Nu ajungeau, s‑o dus şi o mai adus! De acasă!!! Absolut genial. Am zis că e bârfă cu parfum de adevăr pentru că ştiu baba, ştiu fata, ştiu maşina, nu pot jura că s‑o dus baba cu plasa de rafie plină de euroi la reprezentanţă).

Revenind la şomerul nostru, sărind un pic în timp, lucra deja la BLS (2004, în zona aia să vă gândiţi – a propos, o lucrat şi pe lângă Polul Nord şi iar nu glumesc deloc), era văduv cu o fetiţă mică după el, îi murise soţia când avea Alexandra 4 ani (acuma bate 19, dacă nu 20, you do the Math) şi întreabă şeful mare de pe vremea aia, vrea cineva în România? Avem un centru de dezvoltare de soft acolo şi ne trebe un om să îi supravegheze pe ăia. În România unde, întreabă ăsta senin. La Cluj, zice CEO. Vă vine să credeţi sau nu, nu l‑o interesat ce şi cum, întrebase de oraş ca să ştie unde să se uite pe hartă cu aia mică, Alex, la bibliotecă. O văzut poze din Cluj, a doua zi îşi făcea bagajele. Aşa o devenit CEO‑ul nostru. Şi o dus firma aia de la 10 oameni la aproape 60 în maxim 2 ani. Da’ să nu divagăm.

Mai sărim un pic în timp şi mă cheamă ăsta la el în birou: Călin, mi s‑o zis că ai fi tare potrivit de trainer, la Ani în echipă (plecase Cipri Corodan în Elveţia, după nevastă‑sa, acuma e PeMe‑u la Holcim), ea te‑o recomandat cu căldură. Jens, ar fi cazul să afli, ştiu că ştii că voia Szidi să mă fută din orice poziţie, am făcut pe prostu’ atunci, nu voiam să îmi torn colegii, da’ nici io nu am rămas dator, relax.

Mi‑o mai zis nu îmi zice acuma, du‑te acasă şi povesteşte cu Corina, sleep on it şi îmi zici mâine. Ce era de zis?

Data viitoare prima mea delegaţie, în tandem cu Cindre – ăsta e alt geniu, vă dau un mic preambul: are un băieţel, Cătălin, care îi zice lu’ tac’su tati, io îs Superman, Spiderman, tu ce eşti? Cindre, genial, tu poţi fi cine vrei, io îs tac’tu, bă! 🙂

Trainer (tehnic) cu ochii larg deschişi spre lucrurile mari şi mici, cu credinţa de nezdruncinat că a dărui este o obligaţie, nu un privilegiu. A, da, pentru cei care se mai miră încă de ce nu îl văd pe Moş Crăciun: vine, da' vine călare pe un covor zburător, nu pe o sanie trasă de reni.