Declaraţia de fericire (60)

Declaraţia de fericire (60)

De când am deschis secţiunea nouă cu fotodeclaraţii de fericire, am rărit obiceiul de a scrie despre lucrurile mărunte care mă fac fericită. Poate că cele mai simple momente de fericire  (wow, uite că s-au strâns 60!)  nu au întotdeauna un suport vizual. Aşa cum nu are declaraţia de astăzi.

Uneori, când merg pe stradă, caut detalii pe care le cunosc sau pe care aş vrea să le recunosc. Detalii din trecut, bucăţi de timp pierdut care să-mi reînvie trăiri sau sentimente. Ieri făceam involuntar exerciţiul acesta, în timp ce păşeam pe primele străzi pe care am avut ocazia să le bat ca studentă proaspăt sosită în Bucureşti. Coincidenţa a făcut că locul în care trebuia să ajung se afla chiar pe aceeaşi stradă în care am stat pentru prima dată în gazdă. M-am apropiat de ea. M-am mirat ce frumos s-a renovat casa din stânga ei, pe care o şi uitasem.  Am cercetat curioasă casa din dreapta, în care stătea un prieten. Îmbătrânită acum, nu-mi mai părea deloc cunoscută. M-a surprins însă foarte tare faptul că nu simţeam nicio nostalgie şi că uitarea închisese trecutul între coperţile unei poveşti care parcă nu-mi mai aparţinea, că Roxana de atunci, pe care doar câteva fotografii alb negru mi-o amintesc, era o altă Roxana. M-a surprins şi totodată m-a făcut fericită. În mintea mea a izbucnit o voce care a spus:

„Doamne, cât am trăit!”.

Un moment grozav acela în care mi-am dat seama că viaţa mea a fost deja lungă şi plină, că nu am trăit o viaţă ci mai multe, că am scris în memoria mea atât de multe poveşti că am ajuns să mă detaşez de ele şi să le privesc de departe, cu încântare, spunându-mi: „Doamne, cât am trăit!”

Iar când fericirea ce mi-a umplut pieptul şi mi-a ţinut respiraţia şi-a mai pierdut din intensitate, am rămas cu o şi mai mare pace în suflet, cu sentimentul că orice s-ar întâmpla de acum înainte nu-mi va părea rău, pentru că nu m-am temut să trăiesc.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.