Strain in orasul meu – prima zi

BUN VENIT IN BUCURESTI!

Sunt in Gara de Nord. De unde puteam sa incep mai bine prima mea zi de strain in propriul oras daca nu de aici? „Esti pentru prima data aici, esti turist” imi repet de mai multe ori, poate poate imi iese dedublarea. Ma uit in sus, ma uit in jos, la dreapta si la stanga. Si in afara de cateva exercitii de inviorare pentru muschii gatului nu simt si nu obtin nimic. Hm, ceva nu merge, imi zic. Aud ca se anunta un tren la linia intai si ma hotarasc sa ii ies in intampinare, poate ma inspir de la cei care sosesc cu adevarat in Bucuresti. Trenul vine, oamenii incep sa curga din el. Si vad zambetul. Un zambet diferit de la un om la altul. Un domn zambeste usurat, se pare ca a avut un drum lung si poate ca aerul rece al diminetii si portia de mers il face sa respire adanc si sa zambeasca a „bine ca am ajuns odata!”. Alte doua doamne zambesc in timp ce sporovaiesc vesele una cu alta. O a treia face fericita cu mana catre cineva care o asteapta, asta da zambet! Miracolul se intampla, zambesc si eu si imi spun: „Bun gasit Bucuresti!”

Gara de Nord

CU DUMNEZEU INAINTE!

Incerc apoi sa ma orientez in spatiu. Ma supar putin cand vad ca nu imi ureaza nimeni bun venit, pana cand ajung in fata la Springtime, care se ingrijeste de acest MIC detaliu. In plus nu am nici un semn cu ajutorul caruia sa inteleg si eu pe unde se iese si in ce directie. In fine, hai mai bine sa vad daca pot gasi un ghid al Bucurestiului aici. Caut si caut pentru ca nu imi vine sa cred. Dar nu gasesc nimic, doar harti. Nu sunt sigura ca as fi cumparat un ghid exact in acest moment dar am facut-o asa, d’a’naibii, eram „precisa” ca nimeni nu s-a gandit ca gara e unul dintre primele locuri in care ar trebui sa existe un ghid, macar de poza daca nu pentru vanzari. Descopar in schimb, aproape de iesirea din gara, un magazin de obiecte religioase. O fi un semn? Poate ca ar trebui sa iau ceva de acolo, sa ma ghideze prin jungla si sa ma apere de fiare!

PA210802 PA210807

FASCINATIA URATULUI

Ma resemnez ca nu am nici ghid si nici talisman si ies din gara intunecata si lipsita de personalitate. Ma distrez refuzand ofertele de taxiuri-jupuitoare-de-fraieri, ce dragut, chiar ma simt ca un turist. Imediat ce scap de ei dau cu ochii – pentru prima data in viata mea de bucurestean – de Hotel Dunarea, mai bine zis de fantoma sa care sta nestingherita pe un colt al intersectiei, aruncand cu caramizi si tencuiala in trecatori. Acum multi ani eram scandalizata de imprejurimile aeroportului si ma intrebam cum poti permite ca un turist sa aiba asa o jalnica prima impresie. Acelasi lucru se intampla si cu gara si cladirile din jurul sau si se intampla acum. Nu sunt toate ruine, dar daca am trecut de atatea zeci de ori pe acolo fara sa vad acest hotel e clar ca nici celelalte nu arata mult mai bine, altfel l-as fi observat, macar prin contrast. Se zice ca aici ar fi functionat in anii comunismului un bordel clandestin si ca se inchidea ochii in schimbul spionajului si oferirii de informatii legate de cei care trageau acolo. Aceasta informatie, precum si mai multe detalii despre hotel am gasit pe site-ul metropotam
Hotel Dunarea

Carmen imi spusese despre cinematograful Dacia si ale sale basoreliefuri. Eram curioasa dar ma simteam destul de pierduta. Zona garii nefiind totusi atat de imbietoare la plimbare am pus mana pe telefon si am intrebat-o incotro trebuie sa o iau, ca sa nu pierd vremea. Am continuat astfel sa merg pe Grivitei, trecand si de un al doilea hotel parasit, cel cu acelasi nume ca si strada. Vis a vis de el se inalta drept si rece peretele hotelului Ibis, o cutie metalica fara nici un pic de caldura in ea. Si nu ma refer la sistemul de incalzire care stiu ca functioneaza perfect. Le compar pe cele doua, Grivita parasit, Ibis populat dar sincer mi se par la fel de triste amandoua.

Merg mai departe si gasesc si cinematograful Dacia. Trei catei se supara pe mine cand scot aparatul pentru a face poze. Si sa nu va ganditi ca am cine stie ce scula, am luat intentionat sapuniera copilului ca sa nu am batai de cap si sa ma joc nestingherita de-a japonezii. Da chiar si asa, astia mici si negri par suparati rau ca fac poze fara sa le platesc si lor ceva, doar le-am intrat pe teritoriu. Le explic frumos ca nu am nimic cu ei si ca nu inteleg ce au ei cu mine, ca eu ii inteleg ca au dificultati dar ca ar putea sa vorbeasca mai frumos si culmea, in secunda urmatoare imi intorc spatele. Halal educatie!

Cinema DaciaPA210819
Cinematograful e si el in ruina iar basoreliefurile, in ciuda reputatiei lor ca erotice cu tente zoofile, mie mi se par destul de abstracte – ma rog, atat cat pot vedea si cat a mai ramas din ele. Construit pe la 1900, cinematograful se pare ca avea mare succes la vremea lui si era foarte indragit, iar mai recent, se zice ca Ceausescu insusi ar fi frecventat gradina sa de vara si asa ar fi scapat de la demolare. Nu a scapat insa de neglijenta si de nepasarea specifica Bucurestiului contemporan.

Mai departe incep sa ma pierd pe stradute. Trec pe langa piata Matache, si ajung pe Buzesti. Ma opresc inainte de a intra pe strada si trag cu ochiul peste un gard inalt de metal, de dupa care se vede pielea zbarcita a unei case care pare sa fi fost deosebit de frumoasa. Scheletul ei a murit deja, doar fatada mai sta in picioare iar in jurul ei se intinde un teren plin de mizerii. Daca nu ar fi fost criza, probabil ca pe acel loc ar fi crescut deja o mare etajera de sticla si metal.

PA210832

Mai la vale pe Buzesti pictura se intregeste cu ajutorul ruinelor, oamenilor si a inspiratei combinatii intre arhitectura veche si marcile populare de bere. Nu pastrez drumul drept ci o apuc la intamplare pe strazi laterale, hoinarind. Aici o antena satelit asezata pe o casa rupta, dincolo niste case vechi, „reconditionate” total sau partial prin aplicarea unor culori vii, din cu totul alt film, un acoperis interesant, un balcon romantic, gasesti inspiratie vrac pentru prost gust pe aceste strazi. Pacat ca marfa e expirata si ca, pentru multe din ele, e deja prea tarziu.

PA210829 PA210839 PA210841 PA210849

BUCHAREST LA MALL-AIMEE

Atat frumosul cat si uratul genereaza arta. Aparent arta inspirata din urat e mai usor de realizat, simpla ei reproducere fiind suficienta pentru a genera impresii puternice. Ma hotarasc de aceea sa merg sa vad expozitia de la Muzeul KalinderuBucharest la mal-aimee, Bucurestiul cel ne-iubit. Aruncasem un ochi pe site-ul sapteseri cu o seara inainte si gasisem titlul acestei expozitii, fara nicio alta detaliere. Mi se paruse provocator si vroiam sa vad despre ce e vorba si mai ales ce este cu acest muzeu, de care auzeam pentru prima data.
Venind pe Stirbei Voda, trec de Palatul Kretzulescu (la care ma uit cu placere, dorind parca sa imi clatesc ochii dupa atatea case triste).

PA210866

Gasesc apoi si muzeul, aflat pe Strada Vasile Sion, la numarul 2. Pe dinafara cladirea nu arata grozav. Insa cand intru sunt socata: spatiul de la parter este foarte frumos, iar expozitia de fotografie cu acel titlu interesant este extraordinara. Ferrante Ferranti (curator), Adrian Bulboaca, Serban Mestecaneanu, Sergiu Mihaescu, Camil Iamandescu, Lucian Muntean, Dan Piersinaru, Cosmin Gogu, Serban Bonciocat, precum si Case care plang (un proiect al studentilor de la arhitectura) isi exprima in variate moduri tristetea fata de un oras lasat sa moara, tragand astfel un semnal de alarma si aratandu-si vizual dorinta si speranta de a schimba reputatia unui oras ne-iubit.

PA210874 PA210875

La etaj gasesc, in contradictia deja obisnuita, un tavan pictat cu aplicatii din bronz, dar si pereti prin care apa se strecoara, deteriorandu-i.

PA210924 PA210914

Tema expozitiei se potriveste cum nu se putea mai bine cu periplul meu prin cartierele „bombardate” si cu starea mea de indoiala, cu incapacitetea de a mai intelege si iubi orasul decazut. Faptul ca vad acest semnal de alarma imi da si mie putina speranta. Stiu ca nu e singura initiativa de acest fel, dar daca e un loc perfect in care ea se poate manifesta, acest loc este Muzeul Kalinderu. Realizat la inceputul anilor 1900 de catre Berindei, cel care a proiectat si Casa cu Lei (Palatul Cantacuzino) sau Casa Assan (Casa Oamenilor de Stiinta), lovit de o bomba si de nesimtirea comunista, muzeul a gazduit opere importante si a avut planuri mari. Mai multe detalii am gasit aici. Sper ca macar acum aceasta cladire sa isi continue menirea si sa fie adusa din nou la forma sa maxima.

LA O PORTIE DE SOARE SI LECTURA, IN CISMIGIU

Obosita de atatea impresii ma intorc in Cismigiu, cu dorinta de a sta pe o banca la soare. Nu ma rabda inima sa nu fac mai intai o plimbare pe alei, sa privesc statuile sau lumina care clipeste printre frunze. Ma asteptam sa fie mai toamna dar nu e. Putini copaci au fost atinsi de galbenul sau rosul anotimpului, restul incearca inca sa mai traga de soare si vara, chiar daca la orice mica adiere aerul se umple de frunze.

PA210956 PA210985 PA210986 PA210996

Imi e cam foame si ma uit cu speranta catre locurile de joaca, unde trebuie sa gasesc o punga de pufuleti. Imi si imaginez ce bine imi va fi pe banca, cu punga de pufuleti intr-o mana si o carte in cealalta. Dar nu am noroc. Parcul in timpul zilei e inchis, desi copii sunt destui, poate chiar prea multi pentru starea mea. Trebuie sa va explic ceva: ca parinte, povestea cu plimbatul prin parc capata o cu totul alta interpretare. Dupa ce aceasta treaba devine un fel de obligatie repetata cu regularitate, ajungi sa nu mai vrei sa vezi parcuri in ochi toata viata. Totusi, afara e soare, parcul e frumos… si mie mi-e foame, doamnelor si domnilor ce fac? Trag la Monte Carlo un restaurant care, in ciuda numelui sau, are un aspect usor comunist (dar care atentie, are garderoba – probabil nefolosita – dar mi-a placut ideea). Mancarea aduce si ea cu felurile servite la o cantina dar isi atinge scopul.

Ajung in sfarsit pe o banca si victorie, lenevesc si citesc! Soarele e cam jucaus, cum dispare dupa un copac cum mi se face frig. Sunt fericita ca am gasit un loc la soare si… curat, multe scaune sunt foarte murdare. In stanga mea doua fete povestesc vrute si nevrute, aud printre randuri detalii despre sefa, mama, „tipa aia”.. si asa mai departe. In stanga, locul unui bunic cu nepotelul lui vorbitor este luat de un cuplu amorezat. Bine ca astia nu au prea mult timp de vorbit!

PA210972 PA210995

PRIMARIA A IMBULINAT-O?

Cand consider ca picioarele mele sunt gata din nou de drum si fundul a inghetat suficient, pornesc agale spre primarie. O ocolesc prin dreapta si am surpriza sa vad, in dreptul intrarii laterale, bulina rosie. Nu imi vine sa cred, cum e posibil ca o cladire atat de robusta sa aiba gradul 1 de risc seismic? Si tocmai primaria? Si asa totul se cutremura in tara asta la figurat, daca mai da si unul natural ce se va intampla? Caut pe net sa vad daca scrie ceva despre asta. Nu sap foarte adanc dar, in afara de articole despre cum NU s-au ocupat primariile de pusul bulinelor rosii pe cladiri, nu gasesc nimic. Raman cu socul si curiozitatea in aer, as vrea sa aflu cum este acest lucru posibil, cineva sa ma lumineze…

PA211005

Trec pe langa Garda Financiara si ma apuca rasul, iata ce prestanta are aceasta institutie, gazduita intr-o cladire pe masura imaginii sale.

PA211007

ELEGANTA SI FANTEZIE

Ajung la sala Izvor sperand, in ignoranta mea totala, ca voi gasi bilete la un spectacol, fie el si peste doua saptamani. Nu am noroc. Intrebare: ce sanse are un turist sosit in Bucuresti sa vada un spectacol de teatru? Rapuns: slabe sanse, poate ceva in maghiara sau germana? Continui sa ma plimb pe stradute si o vitrina ma trage de gene. Nu ma pot abtine sa nu intru sa vad ce inseamna artizart.

Patrund deodata intr-o atmosfera deosebita. Acesorii, bijuterii lucrate manual, combinatii inedite, ma simt ca in cabina unui actor sau ca in fata unei comori. Nu aurul e cel care predomina, ci lemnul, ceramica, fastul sau joaca, carnavalul sau placerea de a decora, culoarea si bogatia sufleteasca. Sunt atat de incantata incat nu ma pot abtine sa nu imi aleg si eu de aici doua suveniruri (sub forma de colier) pentru prima mea zi ca strain in Bucuresti. Suprizele continua: ma uit la o bentita pe care se ridica fantezist un mic joben dar nu sunt lasata sa o cumpar pentru ca „nu a iesit prea bine” (nu mi-as fi dat seama si nu stiu nici acum de ce). Fac cateva poze si un schimb de pareri despre Bucuresti cu o persoana incantatoare (nu stiu cum am putut sa pierd cartea de vizita, cred ca e vorba de Madalina, proprietara si una din artistii care lucreaza manual diverse accesorii. Daca ma vezi, contacteaza-ma tu te rog!).

PA211012

De acolo merg mai departe dorind sa fiu la timp la Muzeul de Istorie, pentru expozitia „Eleganta Bucuresteana”. Ajung pe ultima suta de metri, cu jumatate de ora inainte de inchidere, dar pentru ca expozitia e mica sunt lasata sa intru. Nu stiu cum se face dar lucrurile iarasi se leaga frumos. De la teatru am ajuns la accesorii fanteziste sau cu aspect teatral, iar de aici iata-ma in fata unor tinute veritabile din anii 1900. Frumoase, pacat insa de manechinele pe care sunt puse, ar fi meritat ceva mai potrivit!

PA211037

Ies de la muzeu si ma uit cum coboara soarele, luminand cupola cladirii CEC.

PA211043

Pornesc pe Victoriei si merg pana la Casa Armatei si Odeon. Pozitia razelor de soare printre stropii de apa ai fantanii imi amintesc ca s-a facut ora la care cenusareasa se intoarce in pantofii ei de bucurestean si ma grabesc spre troleu, pentru a ajunge la timp la gradinta.

PA211050

O SEARA PERFECTA IN MICUL PARIS

Dar nu las o zi asa de frumoasa sa se termine atat de abrupt. Plasez copilul in grija bunicilor, il astept pe Alex si plecam impreuna in oras, la Carul cu Bere. Ne simtim minunat si ne intrebam cum e posibil, ca dupa atatia ani petrecuti in Bucuresti, sa fim pentru prima data aici. Interiorul e unul dintre cele mai frumoase pe care le-am vazut la un restaurant, berea curge in valuri, servirea e rapida si impecabila, mancarea e delicioasa, iar dansatorii reinvine atmosfera din Micul Paris. Simt ca incep sa ma re-indragostesc de orasul meu. Si nu a trecut decat o zi!

DSC_0066-1 DSC_0221-1 DSC_0113-1 DSC_0212-1

Va urma…

PS: noaptea ne intoarcem pe jos acasa. Vad o gasca de motociclisti si imi vine dor de duca. Vad apoi o femeie dormind pe strada si imi vine dor de patul meu, bun si cald, de acasa.

DSC_0272-1

DSC_0277-1 DSC_0284-1

DSC_0295-1 DSC_0303-1

Citeste continuarea aici

Articole din aceaşi serie:

Străin în oraşul meu – ziua 2

Străin în oraşul meu – ziua 3

Străin în oraşul meu – ziua 4

Străin în oraşul meu – ziua 5

Străin în oraşul meu – ziua 6

Străin în oraşul meu – ziua 7

Străin în oraşul meu – ziua 8

Străin în oraşul meu – ziua 9

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.