Strain in orasul meu – ziua 2

Am inceput ziua intr-o atmosfera de cartier, cu un ceai banal la Mc Donalds si o lista de nota 10 facuta de Radu. Se pare ca astazi am companie: Alex, Radu si Irina sunt entuziasti si gata de plimbare. Radu si-a facut bine de tot temele si ne ia jumatate de ora cel putin numai sa citim si sa comentam lista. Eu am destul de multe intrebari si imi dau iarasi seama, de parca mai era nevoie, ca nu stiu o gramada de lucruri despre propriul meu oras.

OBOR
Se lanseaza propunerea de a incepe cu Halele Obor. Mormai in gand si ma intreb daca am eu fata de gospodina, eu care nu merg la piata nici cand mi-e foame, ca de placere nici nu poate fi vorba! Bine, stiu pana si eu ca e cladire de patrimoniu, dar, sincer, prefer orice alt loc aglomeratiei pestrite si atmosferei de tara subdezvoltata care nici macar nu se remarca prin ceva original si autentic. Souk-ul din Marrakech era macar pitoresc si, una peste alta aveai loc sa respiri! Totusi ma hotarasc sa nu dau glas indoielilor si imi zic ca, daca as fi in orice alt oras din lumea mare, as fi tentata sa vad o piata, asa ca haidem, sa cercetam cu ochii de turist. Dar, ca si in prima zi, am nevoie de un click, acel ceva care sa reuseasca sa ma scoata din dezgust, din salivatul la strugurii grasi de import, din „trei la un leu”. Si acel ceva vine de la un baiat de culoare locala care ne intreaba: „where are you from?”. Great! That’s it! Radem si gata, ne simtim deja turisti!

Patrundem in hala si urcam treptele pentru a vedea minunea de la etaj. Totul e vechi, ponosit, ruginit. Iar la picioarele noastre se inalta mall-ul saracilor, locul in care gasesti tot ce vrei si ce nu vrei, intr-o combinatie lipsita de orice sens sau logica: frizerie, masline grecesti, covoare, croitorie, carne…. Ai senzatia ca, atunci cand s-a hotarat impartirea spatiului, s-au deschis larg usile si care cum a reusit sa intre sa prinda un loc a facut-o. Alex si Radu fotografiaza pana cand apare o doamna hotarata ce ne comunica interdictia: „nu aveti voie sa faceti poze”. Ne revoltam si ne apuca rasul. „Scrie si pe usi” scoate ea argumentul din maneca (corect, gasim mai tarziu si clasica foaie bagata in chilotel lipita de un zid). Iar la final ne arunca arma letala: „si va stiu eu, v-am mai vazut pe aici” la care nu mai putem raspunde decat: „sigur, doar de aici ne facem piata”. Asadar dragi cititori si cititoare, daca doriti vreodata sa faceti poze la minunatia de monument Halele Obor, trebuie sa obtineti aprobarea administratorului. Si sa nu cumva sa incercati asta in week-end cand e si el om si se odihneste.

DSC_0007 DSC_0015

O scurta nota de istorie pentru Piata Obor: cu o vechime de peste 300 de ani, a facut parte din Mosia Colentina (ce frumos suna fata de ceea ce vizualizam astazi cand zicem Soseaua Colentina!). Campul Mosilor, Targul din Afara, Targul Mosilor, Oborul, Piata Obor, au fost cateva din denumirile pe care le-a purtat zona de-a lungul timpului. La inceputul secolului XX Piata Obor a fost decretata piata centrala a orasului.

Radu, spune-mi te rog, ce crezi ca ar trebui sa fie acum aici? Am auzit ca se discutase la un moment dat ideea de a fi muzeu de arta contemporana, apoi mall sau piata traditionala..Tu ce parere ai?
Radu Sandovici: Din cate stiu eu Administratia Pietelor vrea sa construiasca o piata moderna, nu stiu exact ce inteleg ei prin piata moderna, ca Mall sigur nu vor face, insa Halele Obor au scapat ca prin urechile acului de lovitura tunului imobiliar care viza terenul valoros pe care Horia Creanga si Haralamb Georgescu au pus acum mai bine de jumatate de secol una dintre constructiile reprezentative ale arhitecturii romanesti interbelice. Ce se poate constata clar este disparitia celei mai vechi piete din Romania sub senilele buldozerelor conduse prin niste fire invizibile ce duc in birourile unor personaje extrem de controversate.

Din Hale am iesit spre Racitor, o constructie veche plina de tevi in fata careia eu m-am minunat tare. La cum arata n-as fi zis ca mai foloseste la ceva acel mare spate de frigider, dar se pare ca este inca functional.

DSC_0026

Citez din repertoriul fetitei mele:

„La circ, in Targul Mosilor
Pe gheata unui racitor
Traia voios si zambitor
Un pinguin din Labrador
– Cum se chema? Apolodor!”

Nu l-am vazut pe Apolodor si nici nu am prins povestile lui in copilarie. Dar a fost pentru prima data cand am aflat de racitor…

… si de Moara lui Assan!

MOARA LUI ASSAN
Luam apoi masina si ne indreptam catre urmatoarea destinatie: Moara lui Assan. Trebuie din nou sa imi impodobesc parul cu cenusa: ma preumblu de multi ani in zona Obor, Lizeanu, Stefan cel Mare. Nu am stiut niciodata ca in spatele blocurilor care inchid strada Stefan cel Mare intr-un culoar insipid si gri se afla, uitat si abandonat, acest monument istoric vechi. Aproape ca nu imi vine sa cred ca e acolo inca din 1853 si imediat ce o vad de la departare, sunt socata de proportiile ei neasteptate. Venind dinspre Lizeanu (strada, nu intersectia), traversam un camp plin de caramizi si mizerii si am un sentiment neplacut de nesiguranta.

DSC_0044 DSC_0045

Radu ne-a povestit ca se fura la greu caramida din ea si chiar nu as vrea sa deranjez sau, cum se zice, sa pic intr-un moment nepotrivit. E pustiu si se aud ceva lucrari neoficiale prin partile mai vechi ale cladirii, cele care au ars anul trecut. Multumesc in gand faptului ca am companie, stiind ca doar asa am sansa de a vedea si aceste locuri ciudate din Bucuresti. Singura nu m-as fi incumetat decat sa ma uit de la distanta.

DSC_0051 DSC_0060

Asa am sansa sa intru printre daramaturile interioare. Imi pun problema ca exista riscul sa imi cada un tavan in cap dar, dupa ce vad o grinda metalica pe care scrie in germana, ma mai linistesc si incep sa inteleg cum a rezistat pana acum cladirea.

DSC_0072

Vorba lui Radu: „se fura, se fura si culmea, tot mai sta in picioare” – ca si tara asta! Iesim din nou la strada, de data aceasta sarind transeele din spatele blocurilor. Incercand sa intram intr-un bloc pentru a-i face o poza de sus, vorbim cu o doamna in varsta ce dovedeste ceva cultura si experienta in calatorii. E revoltata de ceea ce se intampla si de cum un astfel de monument este pur si simplu lasat sa dispara, necunoscut, nesustinut, ascuns de oribilele blocuri comuniste spre uitarea vesnica, pana cand se vor termina hotii si caramizile si va ramane teren pentru inca un zgarie nori din fier si sticla… Cui ii mai trebuie caramida, culoare si istorie? Mai ales cand stii ca atunci cand a fost construita prima moara cu abur din Romania, moara lui Assan, nu aveam in tara nici o fabrica de caramida?

DSC_0082 DSC_0065 DSC_0112 DSC_0055

Am citit ca ceasul lui Assan, care functiona foarte bine, a fost mult timp un reper pentru toti locuitorii din zona Obor – Colentina. Acum nu se mai vede, cum spuneam, blocurile din fata s-au intrecut sa o depaseasca in inaltime. Uriasa cetate industriala cu aspect medieval isi mai tine inca spatele drept, desi turnurile incep sa abdice. Iar eu nu pot, pur si simplu nu pot sa inteleg. Am mai citit si ca pe mormantul Assan scrie: “Fondatorul primei masini cu abur in industria romana (1853)”. Si ca nici cavoul familiei nu a scapat nevandalizat. Bravo natiune!

Radu, presupunand varianta utopica in care s-ar dori pastrarea morii, crezi ca din ceea ce a ramas ar mai putea fi salvat ceva? Mie cladirea mi se pare inca teapana la exterior dar tu ca arhitect iti dai seama mai usor..
Radu Sandovici: Revin si spun: solutii tehnice pentru pastrarea cladirii exista cu duiumul, problema este ca nu se doreste pastrarea acesteia, in ciuda statutului de monument istoric. Si pentru ca legal nu se poate darama este lasata la voia intamplarii in speranta ca hotii de caramida isi vor duce treaba la bun sfarsit cat mai repede si ca moara nu va rezista la nesfarsit. Alt teren valoros pe care perioada ante-criza l-a facut extrem de interesant in ochii unor personaje influente. Parerea mea este ca si aici, ca si in locul morilor „Dambovita” si „Olmazu” se vor inalta, mai devreme sau mai tarziu, niste vajnice blocuri-dormitor care vor acoperi si ultima bucatica din istoria unor vremuri in care constructiile se faceau cu responsabilitate si bun simt.


ARCUL DE TRIUMF
Pornim mai departe spre Kiseleff, cu gandul sa ne mai clatim ochii cu ceva arhitectura frumoasa si inca in viata.

DSC_0133

Dar cum socoteala de la targ (fie el si al Mosilor) nu se potriveste cu cea de acasa, dam tot peste un conac frumos al carui acoperis a inceput sa se prabuseasca (Radu spune ca e posibil sa fi fost proiectat de Mincu) si pentru ca vazusem ceva animatie sub Arcul de Triumf ne indreptam intr-acolo.

DSC_0238

Avem noroc sa fie deschis publicului si uite asa urc eu pentru prima data in el. Nu ma impresioneaza nimic in mod special dar imi plac fotografiile vechi de pe pereti si da, imi place cum arata Arcul de Triumf initial. Inca un mare „Pacat!” la adresa orasului. Nici privelistea de sus nu imi produce vreo revelatie, singurul lucru care arata bine este culoarea copacilor din Herastrau. In rest orasul e de sus asa cum e si de jos: un amalgam gri, un amestec lipsit de pigmenti care sa ii defineasca o personalitate. Orice oras are o panorama care spune ceva. De obicei vezi acoperisuri portocalii sau poduri (Praga), contraste care plac ochiului (Graz), sau o interesanta dispunere a strazilor (Paris). In Bucuresti nu stiu ce sa spun ca vad. Ba nu, mint, iata o manastire alba ca varul cu un acoperis verde turbat. Biata Casin, cum a ajuns…

DSC_0176 DSC_0164 DSC_0156 DSC_0150

Jos, sub arc, asistam la o demonstratie haioasa de manuire a armelor, tinuta de un grup de … sa fie soldati? Nu ma prind pe moment care e povestea lor insa Alex prinde din zbor numele Traditia Militara Este vorba de o asociatie care isi propune sa  pastreze si sa popularizeze traditiile militare romanesti.

DSC_0191 DSC_0199 DSC_0207 DSC_0216

Si pentru ca tot veni vorba de armata, hai sa trecem la urmatorul obiectiv: Fortul Militar 1 Chitila

FORTUL MILITAR 1 CHITILA
Cred ca pana la urma proiectul aceasta nu isi va mai purta titlul demn de „Strain in orasul meu”. Daca ma tin in continuare de confesiuni va deveni in curand: „Ignorant in orasul meu” – si sunt blanda, nu am folosit alt cuvant care incepe tot cu „i”. Exista niste ghiduri pentru aia ca mine, dar nu de turism, asa ca poate e timpul sa fac eu unul: Ghidul idiotului de Bucuresti.

Asadar sa v-o spun si pe asta: habar nu aveam ca centura Bucurestiului a fost inventata inainte de 1900 si asta nu ca sa se evite traficul ci mai degraba ca sa impiedice traficul sau accesul nedorit… spre Bucuresti. Asa ca nu am stiut nici ca pe centura sunt plasate, din doi in doi kilometri, 18 forturi militare de aparare si inca pe atatea baterii. Am inteles ca unele sunt inca baze militare, altele au fost sau sunt depozite si cu siguranta ca unele nu mai sunt nimic, ca sa nu stricam cumva firma si sa dovedim ca stim ce sa facem cu patrimoniul nostru. L-am tocat pe Radu la cap sa imi repete cand au fost construite, de cine si de ce pana am reusit sa retin cat de cat ceva. As prefera totusi sa il las pe el, nu de alta, dar daca tot mi-a povestit mie de vreo doua – trei ori, ce mai inseamna inca o data?

Asadar, Radu? 🙂
Radu Sandovici: „Cetatea Bucurestiului”, adica centura de aparare a Capitalei, compusa din 18 forturi si 18 baterii, a fost construita in timpul domniei lui Carol I, intre anii 1893-1905 dupa modelul strategic specific perioadei. Forturile au fost construite din caramida si beton simplu, cu cupole cuirasate de otel si tunuri Krupp de cea mai buna calitate. Proiectul a fost realizat de Henri Brialmont, cel care a facut si forturile de aparare din Belgia, si a costat enorm pentru acea perioada, respectiv de trei ori cat bugetul armatei pe un an. Efortul a fost urias, dar necesar pentru o natiune care isi cucerise independenta de scurta vreme. Problema a fost ca pe masura ce tehnologia a avansat si locul cailor a fost luat de motoare si cai-putere, tunurile au crescut foarte repede in calibru, iar forturile facute sa reziste tunurilor celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea s-ar fi dovedit complet inutile in fata armelor de inceput de secol XX. Asadar mai marii armatei romane au procedat inca din 1910 la dezarmarea forturilor si la transformarea puternicelor tunuri Krupp in piese mobile de artilerie. Ca urmare, in 1916, la scurt timp dupa intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial impotriva Puterilor Centrale, generalul german Von Mackensen intra triumfator in Bucuresti fara sa intampine nicio rezistenta. Forturile erau goale si Capitala fusese evacuata in graba. Putem asadar sa ne bucuram de niste constructii militare vechi de un secol, care, datorita faptului ca nu au fost niciodata folosite in scopul in care au fost facute stau si astazi in picioare. Pentru cei care vor citi aceste randuri va dau un sfat: cand mai treceti cu masina spre Autostrada Soarelui, chiar la trecerea pe podul de peste Centura Capitalei, aruncati o privire in dreapta. Veti vedea acolo, bine camuflata, una din vechile baterii din Centura de Aparare a Bucurestilor.

Multumesc Radu! Sa continui acum cu impresiile mele directe, de la fata locului. Mai intai lasam masina Irinei, langa Remat, la o distanta pe care o calculam ca „safe”, cat sa nu fie abandonata in pustiu dar nici prea aproape de poarta lor. Nestiind prea bine incotro, pornim pe o carare pustie si cand ajungem undeva sub un pod aud ceea ce nu vroiam sa aud: cainii. Simt ca intru pe pilot automat in marsarier, ca de „mars de’aici” nu ma simt in stare. Bestiile totusi par sa se imblanzeasca si dau din coada, iar un om iese de undeva dintr-o cladire ca sa vada pe cine trebuie sa salveze. Ii explicam ce si cum si constatam ca am nimerit peste omul potrivit la locul potrivit. Fara nici un fel de ezitare sau tocmeala, acesta se transforma in ghidul nostru subteran si ne conduce prin maruntaiele fortului. Un om simplu dar pasionat. Mai stie si cate ceva, chiar daca are tendinta de a combina realitatea cu legendele, oricum, la final suntem cu totii de acord ca e un ghid inascut si nu am fi avut sansa sa vedem nici 10% din ceea ce am vazut fara el. In primul rand nu ne-am fi incumetat sa patrundem in labirintul subteran, intunecat si rece. Si asa singura lanterna pe care o avem, ajutata din cand in cand de flash-urile aparatelor foto, nu e suficienta pentru cinci oameni. Prin linistea de mormant si bezna deplina ghidul nostru se misca precum o pisica ce vede in intuneric, dandu-ne astfel incredere si curaj. Totul este intact si bine pastrat – incepand de la inscriptia de la intrare pana la ziduri, scari, camere, bolti. Ne mai poticnim de sticle ramase din fostul depozit Zarea, insa e neasteptat de curat.

DSC_0246 DSC_0275 DSC_0284 DSC_0299

Imi trec prin cap o mie de scenarii de ce s-ar putea face acolo, pornind de la jocuri, concursuri, pana la muzeu, un hotel mai „exotic” (pai sunt oameni care platesc pentru o noapte de experienta intr-o inchisoare, de ce nu si intr-un fort militar?) si asa mai departe. Stiu ca tot ce gandesc eu e lipsit de relevanta si ca nu se va intampla nimic din ce visez. Asa ca revenim la concluzia lait motiv ale acestei zile: P A C A T!

DSC_0303 DSC_0304 DSC_0314 DSC_0321

Terminam de cuteierat, trecand prin tunele, catarandu-ne printre crengi neprienetoase (aflu ca au fost intentionat plantate ca sa-i impiedice pe curiosi) care ne agata si ne zgarie, urmarind un traseu pe care daca m-ai pune sa il reproduc nu as reusi nicicum. De undeva de pe o pajiste situata deasupra fortului baietii par sa inteleaga pe unde am intrat si pe unde am iesit, in timp ce eu tot pierduta ma simt. E deja trecut de 5,  stomacul isi cere dreptul limitand hrana creierului, asa ca nici nu ma straduiesc… Recuperam masina care e tot acolo unde am lasat-o si mergem toti patru la o carciuma arabeasca pentru a devora feluri specifice ne-romanesti.

CONTRASTE PE CALEA VICTORIEI
Cu burta plina continuam o plimbare pe strada 1 Mai si apoi pe Calea Victoriei. Imi pare rau sa constat ca Palatul Cantacuzino, o cladire atat de frumoasa, este complet neiluminat noaptea, in timp ce mai in fata, Casino Palace (Casa Vernescu) straluceste ca un pom de craciun – dar macar isi arata frumusetea. Putin mai incolo dau cu ochii de fostul Casino Victoria (fosta Legatie Germana, devenita apoi Teatrul Constantin Tanase si abia dupa 1990 Casino Victoria) – inca o cladire cu greutate si incarcatura istorica importanta, ale carei intrari sunt batute in cui si lemne.

DSC_0391

Cred ca in curand extremele vor deveni un fel de marca a orasului, ce sa facem, daca altceva mai concret nu mai ramane din el…

Va continua

O galerie completa de fotografii gasiti la Alex pe site.

Si iata si cateva imagini oferite de Radu Sandovici:

_MG_9265_1 _MG_9303_1 _MG_9353_1 _MG_9357_1 _MG_9371_1 _MG_9372_1 _MG_9373_1 _MG_9374_1 DSC_0365

Articole din aceaşi serie:

Străin în oraşul meu prima zi

Străin în oraşul meu – ziua 3

Străin în oraşul meu – ziua 4

Străin în oraşul meu – ziua 5

Străin în oraşul meu – ziua 6

Străin în oraşul meu – ziua 7

Străin în oraşul meu – ziua 8

Străin în oraşul meu – ziua 9

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.