Cardiff Harbour Festival

Cardiff Harbour Festival

Acum 100 şi ceva de ani, la începutul secolului XX, Cardiff (sau Caerdydd, în galeză), era un orăşel insignifiant pe harta Angliei, „municipiu reşedinţa de judeţ” pentru Glamorgan County. Abia a fost declarat oraş în 1905. Dar, datorită revoluţiei industriale şi abundenţei cărbunelui în regiune, s-a dezvoltat într-un ritm fantastic, devenind un important port al cărbunelui.

Declarat capitala Ţării Galilor în 1955 şi beneficiind de o amplă modernizare în ultimii 20 de ani (când zona industrială a portului a fost transformată în zonă turistică şi culturală), ajungând astăzi la peste 320 de mii de locuitori, Cardiff este un oraş modern, european, ce te cheamă să îl vizitezi.

Şi cum e la doar 60 de mile de Bristol, n-a trebuit să ne cheme de 2 ori.  O singură invitaţie a fost de ajuns: între 29 şi 31 august s-a desfăşurat Cardiff Harbour Festival, probabil cel mai important eveniment turistic din regiune. Ne-am urcat în maşină, am rugat-o pe Ioana să ne conducă până în centrul oraşului (Ioana fiind vocea GPS-ului de la IGO) şi în 15 minute eram deja pe autostrada M4, în direcţia Severn Bridge.

Am traversat podul, o minune inginerească în faţa căruia nu am putut rămâne indiferenţi, am plătit infama „taxă de intrat în Wales” şi-apoi am mai rulat 40-50 de minute monotone pe autostradă, din care se desprinde o ramură ce duce direct în suburbiile cochete ale capitalei.  Nu ne surprind, suntem deja obişnuiţi: case frumoase, aerisite, trase la indigo (câte un cartier întreg), multă verdeaţă, trafic aproape inexistent şi oameni relaxaţi.

Încă 10 minute şi suntem în centru, lângă Cardiff Castle, atracţia principală a oraşului, construit iniţial de normanzi în 1091, peste ruinele unui fort roman. Parcarea e la doi paşi, o clădire întreaga de 5-6 etaje (astfel de clădiri de parcări sunt peste tot, aproape la fiecare intersecţie în centru). Ieşim din clădire şi surpriză: în faţă se înalta măreţul Millenium Stadium, cel mai mare stadion cu acoperiş retractabil din lume, după capacitate (74.500 spectatori). Stâlpii de susţinere exteriori îmi dau impresia unor catarge, iar formele angulare, futuriste, dau un aspect de navă cosmică. „Plantat” lângă un cartier de clădiri vechi (centrul istoric), şi la 2 paşi de castel, crează un contrast izbitor dar în acelaşi timp plăcut. Nouă ne-a plăcut!

Trecem pe lângă Bute Park, numit după guvernatorul Second Marquess of Bute, creatorul Cardiff-ului modern. Zidul parcului are din loc în loc statui din piatră reprezentând animale care îţi dau iluzia că încearcă să evadeze din parc. Ochii sunt de sticlă şi par foarte vii. Amuzament maxim pentru valul de turişti, care fac poze din toate poziţiile. Imediat după parc se iţeşte Clock Tower, turnul cu ceas şi statuete poleite cu aur care se continuă cu zidurile castelului. Renunţăm să intrăm în castel (prea mare coada şi prea multe de vizitat în port la festival), ne mulţumim cu câteva poze şi o vizită în Gift Shop. Asemenea figurine cu cai şi cavaleri, sculptate şi pictate până la cel mai mic detaliu, n-am mai văzut până acum. Merită câte o poză!

Plecăm spre port unde descoperim o forfotă fantastică de lume, expoziţii, tarabe, personaje caraghioase, fanfare, turişti de toate naţiile. Pe locul fostelor docuri sunt acum zeci de baruri, unul lângă altul, unul mai îmbietor decât celălalt, bineînţeles pline ochi. Ne uităm în jur admirativ: Pier Building, o clădire din cărămidă roşie, cu turn şi ceas, care seamănă puţin cu primăria sectorului 1 din Bucureşti, are în dreapta o sală de concerte impresionantă, cu acoperiş rotunjit din cupru şi o inscripţie în galeză cu litere uriaşe pe toată faţada. Mai în spate e clădirea parlamentului galez (National Assembly for Wales), cu un acoperiş ciudat, vălurit, care acoperă şi treptele din faţă, formând un fel de amfiteatru public cu privire la chei. În depărtare se vede o clădire modernă cu un acoperiş ca o şapcă şmecheră pusă pe-o parte.

În apa portului îşi fac veacul obişnuitele raţe, gâşte şi lebede, nerăbdătoare să primească câte o bucăţică de pâine de la turişti. În faţa pieţei Roald Dahl (numită după un scriitor celebru născut aici) descoperim dană turistică, unde – oo da! – sunt ancorate câteva „tallships” – nave vechi din lemn cu catarge. Intrarea e 2 euro de persoană dar merită, putem urca la bordul fiecărui vas, le descoperim istoria şi secretele şi facem câteva poze reuşite. Visăm vremuri de mult apuse, cu marinari şi piraţi, cârmaci şi căpitani de vase cu un picior din lemn; unul dintre urmaşii lor este prezent la bord şi prezintă cu mult umor, în limbajul piraţilor, diferenţele dintre (probabil) diferitele instrumente de tortură ale epocii.

Ne întoarcem pe chei, unde o formaţie de 8 „marinari” execută un cântec vesel, în ton cu atmosfera. Suntem anunţaţi prin sistemul de difuzoare că în câteva minute începe o demonstraţie de salvare cu câini antrenaţi special pentru aşa ceva. Lumea se adună din ce în ce mai multă, e greu să găseşti un loc bun din care să vezi ceva. Reuşim cu chiu cu vai şi ne felicităm, spectacolul de salvare este impresionant. Las pozele să vorbească.

După demonstraţie începe alta, fugim pe chei ca să ajungem cât mai aproape de locul unde, în apă, un salvamar a aprins o flacără roşie de ghidare. Apare un elicopter galben de la Royal Airforce Rescue, face câteva manevre, coboară un cablu şi ridică „naufragiatul” din apă. Apoi îl coboară într-o barcă a salvamarilor. Toată lumea aplaudă, demonstraţia a avut succes. Şi noi suntem mulţumiţi că am văzut ceva deosebit.

Continuând plimbarea pe chei, dăm de o biserică construită de norvegieni în 1868, care servea marinarilor din flota norvegiană (a 3-a ca mărime din lume în secolul 19) ce avea în Cardiff unul din centrele sale de operaţiuni. Are pereţi albi, acoperiş negru şi este făcută din lemn – o arhitectură foarte interesantă, bănuiesc că tipic nordică.  În spatele ei, într-o mică piaţă, sunt câteva bănci sculptate artistic, apoi o statuie metalică omagiind un miner, după toate aparenţele (cască, cazma, cărucior de mână). Tras la chei este un vapor ce servea ca far (lightship), păzind în trecut vasele ce intrau în Canalul Bristol, acum fiind transformat în muzeu. Lăsând la o parte  portul şi vaporaşele ori iahturile ancorate la ţărm, oriunde întorci privirea e ceva interesant de văzut: ba o clădire cu arhitectură modernă,  ba o mică operă de artă (o băncuţă, o statuie ori o mască sculptată din fier, răsturnată pe o parte).

Ne întoarcem din plimbare şi găsim în piaţă câinii salvatori, împreuna cu partenerii lor, salvamarii, organizând o strângere de fonduri pentru activităţile lor. Se pare că au succes, e lume multă în jurul lor şi găletuşa cu monezi este aproape plină. Lăsăm şi noi câteva monezi iar Moni nu scapă prilejul să se joace şi să se pozeze cu uriaşii blânzi.

Părăsim linia cheiului încercând să vedem mai de aproape sala de concerte. În faţa ei – surpriză! – clubul de automobile de epocă a organizat o expoziţie cu prilejul festivalului. Mândrii proprietari stau de vorbă cu privitorii, răspunzând cu o multitudine de detalii tehnice sau istorice la toate întrebările lor. Cel mai atrăgător pentru mine este un Mercedes-Benz 300 SL (faimosul „GullWing”) produs în 1955, o veritabilă legendă auto. Nici celelalte modele nu sunt de lepădat, de la minusculele Lotus 7 sau Morris Minor, până la uriaşul Cadillac Fleetwood roz, impunătorul Rolls Royce Phantom, toate sunt studiate şi admirate până la cele mai mici detalii… până în momentul în care Moni se plictiseşte trebuie să-i fac pe plac şi să mergem către „iarmarocul” organizat alături.

Printre zecile de tarabe cu mâncare tradiţională sau orientală, brânzeturi galeze sau franţuzeşti, peşte, zorzoane de toate felurile, găsim foarte miraţi şi una cu drapelul românesc pe fundal: „Original Transylvanian art” – în mare parte sticlărie pictată, de care am mai văzut şi pe Valea Oltului sau la Horezu. Din păcate vânzătorul nu ştia româneşte şi nici cum de a ajuns o bucăţică din România tocmai până la Cardiff. Oricum, a fost emoţionant să o descoperim, chiar nu ne aşteptam la aşa ceva.

Cam asta a fost plimbarea noastră, cu siguranţă există multe alte detalii pe care n-am mai avut răbdare să le povestesc dar cel mai bine las să vorbească imaginile, şi vă invit să descoperiţi şi voi oraşul, pentru că merită din toate punctele de vedere!

Articole similare:

Podurile peste Severn

Londra, dinafară

Impresii scrise de: Ray

Perioada călătoriei: august 2009

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos 🙂 Îţi mulţumim!

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!