O zi în Salzburg

Viena cu parfum de scorţişoară (5)

27 decembrie 2001

Când ne-am trezit totul era alb, pâcla se ridicase iar munţii se vedeau în toată splendoarea lor. Ninsese abundent peste noapte, ceea ce nu împiedicase ca drumul să fie curăţat cât ai clipi de câteva ori, pentru că aşa se întâmplă în ţările civilizate. Micul dejun l-am luat într-un salon cochet, decorat pentru sărbători. Plănuisem să mergem la Hellbrunn şi după masă am vrut să ne interesăm dacă este deschis şi cum se ajunge acolo. Patronul a încercat să ne explice cum a putut el mai bine însă avea o privire îndoielnică. Ne-a spus totuşi că este deschis aşa că ne-am gândit că foarte rău nu poate fi. Poate grădinile nu vor fi cine ştie ce privelişte din cauza zăpezii dar tot merita să mergem să vedem ciudăţeniile şi jocurile unui om cam ghiduş pentru vremea lui – citisem că inventase tot felul de jocuri şi mecanisme şi că puteai să te trezeşti, când îţi era masa mai gustoasă, cu un jet de apă sub fund! Amuzaţi de aceste gânduri, am preferat să pornim pe jos. Aerul de munte şi zăpada albă ne dădeau forţă şi ne făceau chef de drumeţie. Am mers o vreme până să ne prindem că greşisem drumul dar nu ne-a părut rău pentru că zona era minunată iar de case nici nu mai vorbim…

Apoi am mai greşit de câteva ori traseul şi mie începuse deja să îmi treacă cheful de aventură, obosisem de la mersul prin zăpadă iar când ne-am trezit din nou în şosea nu mi-a mai plăcut de loc. Până la urmă, după ce am mai consultat pentru a nu ştiu câta oară harta, am reuşit să găsim drumul bun. Era pustiu şi alb, aleea era străjuită de copaci înalţi şi de un câmp mare pe care se plimbau câţiva ponei frumoşi, cu părul lung. Când am ajuns la destinaţie nu ne-a venit să credem şi deabia atunci am înţeles ce vroia să spună privirea patronului de la hotel – totul arăta ca şi cum ar fi fost părăsit de mult, vila era deschisă dar cu camere goale, grădinile erau acoperite de zăpadă, nimic nimic de văzut. Ne-am băgat cozile între picioare şi am plecat cât de repede am putut înapoi spre centru.

Şi ca să ne oferim o consolare, odată ajunşi acolo, am plătit o căruţă de bani pentru a face o plimbare, destul de nereuşită şi ea, cu trăsura. Nereuşită pentru am îngheţat bine – deşi eram acoperiţi de o pătură – iar o parte din plimbare  se petrecea pe drumul mare de lângă apă, acolo pe unde puteai foarte bine să mergi şi cu autobuzul. Vizitiul, plin de bune intenţii de altfel, încerca să indice într-o engleză austro-peltică pe unde trecem, aşa că înţelegând două din trei cuvinte tot mai mai aflat câte ceva nou.

După atâtea eşecuri, nu mai aveam decât o speranţă: să găsim ceva bun de mâncare şi să bem ceva ca să ne încălzim. Aşa că ne-am dus la Peter Keller. Localul în sine era de “vizitat”: în afară de camerele să le spunem “populare” de restaurant, mai erau la etaj câteva saloane care mai de care mai somptuoase şi cu nume interesante. Cel mai mare ere decorat foarte asemănător cu biserica de alături. Cum ar fi să mănânci având impresia că eşti într-o biserică! Pe măsura locului, preţurile erau şi ele ameţitoare dar era prea târziu să mai dăm înapoi.

La ieşire am trecut prin unul din cele mai frumoase cimitire (aşa se şi spune despre el) şi am urcat sus, în fortăreaţa oraşului. Priveliştea era incredibilă, pe de o parte munţii albi în apusul roşu, pe de alta oraşul care începea încet încet, pe măsură ce mai urcam un nivel şi se mai întuneca puţin, să îşi aprindă luminiţele. Vizita s-a încheiat cu un salon în care se mai ţin şi în ziua de astăzi concerte iar noi ne-am imaginat că trebuie să fie foarte interesant să vii seara la un concert, într-un loc atât de încărcat de istorie.

Când am coborât se făcuse târzior, aşa că ne-am întors la hotel, unde restaurantul era foare animat şi gălăgios. Tentaţi de atmosfera veselă, am rămas şi noi şi am gustat pentru prima oară şniţel cu gem de coacăze: ei bine, vă garantez că nu a fost ultima dată dar a fost şi cel mai bun mâncat vreodată!

Citeşte şi celelalte pagini de jurnal:

Epidodul 2 | Episodul 3 | Episodul 4 | Episodul 5 | Episodul 6 | Episodul 7 | Episodul 8 | Episodul 9

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.