Un pas înainte, o pauză la Purbach

JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR. CAPITOLUL II

Ziua următoare a trecut şi ea destul de repede şi monoton. Am mers uşurel pe autostradă – prea uşurel după părerea partenerilor mei de drum. Nu aveam chef de gonit şi m-am simţit nedreptăţită cand cei 110 – 120 de kilometri la oră mi-au fost reproşaţi ca fiind prea înceţi. Se uitau toţi trei la mine miraţi şi mă întrebau dacă e totul ok cu mine iar mie nu mi-a lipsit mult să îmi sară ţandăra, să afirm înţepat că merg aşa cum simt eu că pot şi să îi trimit la plimbare, că vin şi eu din urmă. Adi s-a supărat, eu m-am îmbufnat iar Alex s-a amuzat de situaţie. Avantajul e că atunci când mergi pe motor nu ai cum sa te contrazici cu ceilalţi iar confilctele a căror cauză nu merită o ceartă se aplanează de la sine.

Am traversat Ungaria şi am intrat în Austria, unde ne-am îndreptat către Neusiedler See, hotărâţi să căutam un camping pe lângă lac. Inclus în patrimoniul UNESCO şi fiind cel mai mare lac de stepă din Europa Centrală, acesta adună în jurul său multe staţiuni mici şi cochete, transformându-se în ceea ce ghidurile numesc „litoralul Vienei”. Când am ajuns trecuse deja de ora patru şi staţiunile erau cuprinse de aşa o linişte de puteai crede că ai greşit adresa. Am ales în cele din urmă un camping din Purbach, un altfel de camping decât ne aşteptam şi nu chiar în imediata apropiere a lacului. Important era că oferea loc pentru corturi şi acces la o piscină aşa ca am decis să rămânem. Campingul era plin de căsuţe de vară, multe dintre ele fiind la bază rulote, îmbrăcate în lemn, sau având alte modificări şi îmbunătăţiri ingenioase, cu mici grădini pe lângă ele, cu flori la ferestre, aşa cum trebuie să arate orice locuinţă a unui austriac, fie ea şi provizorie. Am aflat de la un motociclist că locul pe care erau acestea campate e închiriat pe tot parcursul anului şi că proprietarii vin acolo de fiecare dată când au chef şi timp. Pe timpul iernii nu plătesc apă şi alte utlităţi şi o chirie avantajoasă îi scapă de efortul de a strânge totul şi a o lua de la capăt în anul care vine. După ce am pus cortul şi am mâncat extraordinar de bine şi cu foarte puţini bani la un fel de bufet suedez, oferit chiar de terasa din cadrul campingului, plimbarea de seară ne-am făcut-o tot pe acolo, învârtindu-ne pe alei şi admirând cu câta grija şi dragoste de frumos se poate aranja o căsuţă de vacanţă, chiar şi pe câţiva metri pătraţi. Ţânţarii au fost însă mai puţini ospitalieri şi, fiind noi patru singurul vânat neavizat care se plimba prin zonă, au început să se înfrupte cu spor, ba chiar să cheme întăriri cu aşa o eficienţă încât n-am ştiut cum să ne întoarcem mai repede la cort pentru a apinde câteva spirale. Am reuşit să ţinem cât de cât la distanţă tabăra duşmană până când ne-am retras la culcare. În noapte se auzea strigătul nocturn al păunului care se plimba liber prin camping, dar somnul mi-a răpit meditaţiile sau speculaţiile pe tema plânsului său. Dimineaţa tot el a luat rolul de cocoş, ce-i drept nu m-am simţit la ţară ci undeva la o curte regală, căci cine a văzut om de rând trezit de un păun?

Pentru aceasta zi am ales un meniu compus din plimbare, soare şi eventual puţină bălăceală. Am lăsat motoarele să se odihnească şi ne-am suit cu toţii în maşina. Ne-am oprit întâi la Rust, apoi la Morbisch am See unde am găsit un ştrand cu plajă, terase, hidrobiciclete şi bărcuţe. Cu bărcuţe? Păi hai să luăm şi noi una, ne-am propus. Zis şi făcut, am ales o bărcuţă electrică şi am luat-o încetişor (că repede oricum nu ştia) pe lacul suficient de mare încât sa uiţi să te mai întorci la timp.

Peisajul nu era impresionant, poate că nu nimerisem noi în cea mai pitorească zona dar din ce cuprindeai cu ochii vedeai lacul imens străjuit de stufăriş, de case de vacanţă construite jumătate pe uscat jumătate pe piloni de lemn deasupra apei – pentru care îi invidiam din nou pe austrieci – şi cam atât. Oricum locul nici nu se poate compara cu Delta Dunării, cu întinderea de ape şi canale înguste umbrite de copaci, cu orizontul uneori nesfârşit alteori amăgitor precum un labirint. Nu am fost de multe ori în Deltă dar prima şi singura dată când am ajuns acolo a fost cu Alex, la aproximativ un an de când eram împreună. A fost o evadare magică de care imi face mare plăcere să îmi amintesc şi ale cărei amintiri se găsesc într-o o anexă la acest jurnal.

Deşi m-au furat amintirile pentru ceva timp, plimbarea noastră pe lacul Neusiedler See nu a durat mai mult decât trebuia şi, serioşi cum suntem, am pornit înapoi în aşa fel încât să nu întârziem. Dar ghinion, bateria bărcuţei s-a hotărât să cedeze suficient de departe de parcarea ei dar şi destul de aproape de un ponton pentru bărci particulare, loc în care Adi a sărit pe mal si a pornit pe jos pentru a chema ajutoare. Austriecii ne-au răsplatit la rândul lor cu aceeasi seriozitate oferindu-ne, cu scuzele de rigoare, acea plimbare gratuit. Ne-am bucurat precum copiii care primesc pe nepusă masă o bomboană de la un străin şi ne-am dus, cam arşi de soare deja, să ne adăpostim la umbră şi să consumăm ceva răcoritor şi hrănitor la umbra unei terase, pentru a contribui şi noi, atât cât ne-a ţinut stomacul, la bunăstarea turismului. Afară contina să fie destul de cald aşa că ideea de a ne întoarce la piscina de lângă camping ne surâdea din ce în ce mai tare. Nu am plecat de acolo până când nu am găsit şi un spray împotriva ţânţarilor, eram hotărâţi să nu ne mai oferim, din nou, drept cină pentru micii terorişti.

Intrarea la piscina de lângă camping era liberă pentru toţi cei care se cazau acolo. Locul nu era foarte mare dar nici nu era aglomerat. Gazonul verde şi moale din jurul ei era numai bun pentru tolănit fără griji la soare. Piscina realizată complet din inox îţi dădea senzaţia de vas proaspăt lustruit iar apa părea atât de curată încât îţi era aproape jenă să intri, ca să nu o murdăreşti. Puteai să alegi între zona pentru oameni serioşi care vor să înoate şi bazinul pentru balaceală, cu tobogan şi un vârtej de apă în seama căruia te puteai lăsa pentru a fi învârtit. Ce să mai zic, era a doua bomboană primită gratuit pe acea zi, aşa că ne-am bucurat din nou, de data aceasta ad literam ca nişte copii şi ne-am jucat, am înotat, am mâncat îngheţată, ne-am întins în iarba şi ne-am încălzit la soarele care devenea tot mai blând, în timp ce se pregătea de măreaţa sa dispariţie. După ce i-am stors şi ultimele picături de vlagă şi după ce umbra a început să acopere gazonul, ne-am retras şi noi la aceeaşi terasă, pentru a mânca şi a savura un pahar de vin alb, rece şi parfumat.

Dacă e ceva care bate plăcerea planificării unei excursii, atunci acel ceva îl găsim în primele zile ale unei călătorii. În cazul nostru, această zi fusese cu adevărat prima, celelalte două consumându-se, în mare parte, sub presiunea kilometrilor şi a destinaţiei. Dar la finalul acestei zile, cu paharul aburit în faţă, în aerul proaspăt al serii, excursia noastră abia începea şi se înfăţişa în maximul ei de frumuseţe. Tot ce urma era înainte: descoperirea, drumul, speranţele, curiozităţile, temerile – da, mă urmăreau încă -, timpul. Iar prezentul nu făcea decât să confirme multitudinea de satisfacţii pe care urma să le trăim. În primele zile ale unei excursii, chiar şi faptul că e abia începutul te bucură. La sfârşitul ei bucuriile se regăsesc în ceea ce ai văzut, în ceea ce ai experimentat, în ceea ce ai învăţat. Însă ceva tristeţe tot se strecoară în tine fără să apuci să te aperi. Timpul pare să te fi păcălit şi de această dată dar, privind în urmă cu un soi de melancolie înţeleaptă, înţelegi că tu eşti cel câştigat. Pentru că oricând vrei poţi să te întorci cu gândul la acele momente şi poţi să găseşti un al treilea fel de bucurie, împărtăşind ceea ce ai trăit sau văzut cu alţii, povestind, scriind o carte, răsfoind un album cu fotogafii.

Vorbind de fotografii, imaginea care mi-a rămas în minte din dimineaţa următoare e una cu iarbă udă şi noi patru înghesuiţi sub acoperisul dintre cele doua camere ale cortului. Regele soare era leneş la acel început de zi şi mai mult de atât, îşi trimisese mesagerii nori să stropească puţin pământul în aşa fel încât apariţia lui să fie şi mai mult aclamată. Răsfăţaţi şi relaxaţi cum eram din ziua anterioară nu ne-am speriat foarte rău. Ne-am făcut loc cu tot cu masă şi scaune sub cort, am mâncat micul dejun râzând de impresiile Ionelei, aflată la prima sa experienţa de camping, şi ne-am rugat ca ploaia să se oprească la timp pentru a nu fi nevoiţi să punem şi apa din pânza cortului la bagaj. Ruga ne-a fost ascultată şi cortul a fost strâns în timp record, imediat ce ploaia a făcut o pauză şi o adiere binevenită l-a zvântat.

O zi stătusem fără să merg pe motor şi deja simţeam că mai mult de atât nu aş mai fi rezistat. Odihna însă îmi prinsese bine şi durerile care îmi apar în diverse zone ale mâinilor şi spatelui datorită încordării mele de începător abia se mai simţeau. Aşa că ne-am echipat rapid şi în scurt timp am fost gata de drum.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

<Episodul anterior Episodul următor>

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.