Pompei – moartea şi nemurirea

Pompei – moartea şi nemurirea

De la Atlantida, faimos continent antic dispărut în urma unui cataclism, cutremurele devastatoare din Creta, Lisabona, San Francisco etc. până la scufundarea Titanicului răscunoscută şi de multe ori ecranizată, pierderile de vieţi omeneşti şi de ceea ce au făurit ne impresionează de fiecare dată. Evoluţia vertiginoasă a mijloacelor de transport şi folosirea lor intensă, însoţită de nenumărate tragedii în aer, pe apă, pe şine şi pe şosele au devenit subiecte pe care le vedem aprope zilnic, în jurnalele de actualităţi şi la National Geographic, stând în faţa televizoarelor. Iar secolele trecute au cunoscut războaie groaznice şi bomba atomică – au pierit civilizaţii, imperii şi cetăţi şi, din unele timpuri ne-au rămas filme, fotografii, mărturii, câmpuri şi coline de cruci.

Tragedia, deci, face parte din viaţa omenirii, de la scara personală – nu suntem nemuritori! –  până la multe, multe morţi datorate cruzimii omeneşti (manifestată în infinite moduri), maşinăriilor (care ne ajută să scurtăm distanţele), epidemiilor sau cataclismelor. Trăim ignorând-o şi sperând că nenorocirile ne vor evita. Altfel privim însă lucrurile când descoperirea urmărilor unei tragedii ne dezvăluie o lume dispărută care s-ar fi spulberat în cele patru vânturi dacă ceea ce s-a întâmplat, ucigând ceea ce era viu, nu ar fi păstrat în acelaşi timp sub cenusă şi lavă o întreagă civilizaţie, făcând-o în acest fel nemuritoare.

Dintre toate catastrofele cunoscute există una care poate fi intitulată perla coroanei: in anul 79 d.H. vulcanul Vezuviu din sudul peninsulei italice a erupt violent acoperind cu lavă şi cenusă două oraşe din sudul Italiei: Pompei si Herculaneum. Într-o singură zi ele au fost smulse din timp şi scufundate în uitare. Cazul lor este unic. Niciodată pe planetă un oraş nu a pierit în întregime, nici măcar Hiroshima!

Peste 15 secole a început dezgroparea acestor cetăţi înfloritoare acum două milenii dar, abia începând cu secolul al XVIII-lea s-a lucrat sistematic pentru scoaterea lor la lumină. În multe alte descoperiri arheologice arta prezentă în forme diverse, arhitectura şi obiectele au dezvăluit fragmente de informaţii preţioase despre personalităţi, moduri de viaţă, organizarea unor societăţi de mult dispărute, pe care istoricii le-au ordonat şi adunat pentru a crea o imagine de ansamblu. Pompei nu a trebuit recompus, el a oferit un cadru complet, viu, al unei civilizaţii din trecut, el însuşi constituind un tablou reprezentativ pentru societatea romană.

Ziua era însorită, colinele verzi, Vezuviul un blând mieluşel de care se alintau nişte norişori albi, leandrii infloriţi, iar noi ne-am apropiat de orasul – Titanic, pierit fără vină, întins pe o suprafaţă impresionantă, cu pietrele şi zidurile de pe care focul si fumul nu s-au şters, amintind infernul care le-a marcat. Am plonjat cu ochii larg deschişi în tragica după-amiază de 24 august a cataclismului; am simţit groaza şi disperarea celor care au alergat spre mare şi au fost doborâţi de materia incandescentă proiectată de vulcan, ca şi chinul înfiorător al celor care, în casele lor, au pierit sufocaţi de gaze şi cenuşă, am auzit vaiete, stigăte şi urlete.

Aproape totul era scris în aceste ruine unde se lucrează în permanenţă cu utilaje, sub mari schele, dar şi cu pensule; ingineri, arhitecţi, artişti, muncitori, restauratori se luptă cu vicisitudinile vremii pentru a menţine acest oraş în viată, pentru că stratul de 7 metri care l-a acoperit a omorât tot ceea ce era viu dar în acelaşi timp a protejat arhitectura, arta şi miile de obiecte utile transferate în muzee. Odată înlaturată cenuşa, soarele, vântul, ploile, diferenţele de temperatură şi-au început lucrarea iar omul se străduieşte să le atenueze distrugerile; ca si Veneţia, Pompei solicită o grijă, o muncă de întreţinere şi o căutare veşnică de soluţii noi, permanente, pentru a li se asigura nemurirea.

Am închis ochii, am izgonit în neant durerea şi i-am redeschis pentru a cunoaşte direct civilizaţia, viaţa cotidiană şi frumuseţile artistice ale unui oras tipic roman, DE ACUM 2000 DE ANI. Înconjurat de fortificaţii puternice cu mai multe porţi (se intra pentru vizită prin Porta Marina) spaţiul urban împărţit în nouă zone şi mai departe, în “insule”, este organizat într-o geometrie perfectă, traversat de artere principale drepte, întretăiate perpendicular de străzi mai mici, toate pavate cu pietre enorme, încastrate, şi trotuare înalte cu numeroase fântani micuţe; urme adânci arată pe unde mergeau carele. Se puteau traversa străzile pietonale, la înălţime, ca nişte râuri, pe alte blocuri de piatră, când partea centrală nu era accesibilă.

Construcţiile cunosc grade diferite de deteriorare în urma cataclismului. Majoritatea acoperişurilor nu mai există. Privim aşadar ruine şi, cu o minimă informare – măcar o carte cumpărată, dacă nu ne-am documentat anterior – completăm mental ceea ce lipseşte. Abordarea Pompeiului ca şi a forumurilor de pe Via dei Fori Imperiali (Roma) sau Ostia, fost port al Romei, acoperit de nisip treptat, părăsit apoi, cunoaşte două modalităţi. Putem hoinari ca într-o plimbare pe străzi şi prin grădini înverzite, intrând şi ieşind la întâmplare din foste case sau  foste instituţii, minunându-ne de frumuseţea, diversitatea, rezistenţa, tehnicile de lucru ale arhitecţilor, constructorilor şi artiştilor. Însuşi faptul ca am fost acolo şi sufletul nostru s-a întâlnit cumva cu cele de mult dispărute, are valoare.

Cunoasterea, însă, a amănuntelor privind importanţa istorică şi artistică a oraşului, a celor mai importante case (presupune o lectură anterioară), căutarea cu harta în mână în acest mare mormânt al valorilor care il ţin viu, preferabil cu un ghid căruia să ştii ce să-i ceri, adică ce anume vrei sa vezi (sunt ofertanţi la intrare) te ridică de la nivelul de gură-cască la persoana avizată care înţelege şi admiră geniul roman în construirea unei lumi frumoase, organizate si confortabile, care din nefericire a dispărut. Fără puţină informare vezi numai cate un şir de coloane sau rămăşitele unui arc, sau, oraşul fiind destul de mare, poţi pierde şi timp şi multe din ceea ce există dar nu este marcat în niciun fel; nu sunt indicatoare, nici panouri cu texte explicative. Acest gen de sit formează o lume încifrată şi cu cât cunoşti mai multe despre el cu atât ceea ce priveşti capătă un sens.

Cetăţenii se adunau pentru dezbateri în Forum, se distrau în cele două teatre (unul mic destinat muzicii, Odeon şi marele amfiteatru construit după model grec, pentru spectacole de teatru şi lupte de gladiatori), sau in tripouri (unde practicau jocuri de noroc), făceau gimnastică in Marea Palestra, se întâlneau la terme (dotate cu bazine, vestiare, sisteme de încălzire şi răcire a apei şi saună – la Termele centrale) sau la bar (Termopilium d’Asselina) în care amforele îşi aşteptau clienţii fixate in tejghele de piatră cu  orificii circulare, se rugau în numeroasele temple ridicate in cinstea zeilor – Jupiter, Isis, Diana, Apolo, mergeau la grandioasa bazilică, sediu administrativ al justiţiei şi a încheierii tuturor contractelor economice, loc de dezbatere a chestiunilor publice şi private. Piaţa (clădire acoperită şi decorată cu picturi), birourile municipale, necropola, toaletele publice, bordelul, cazarma gladiatorilor (locuintă si spaţiu de antrenament în acelaşi timp) completează tabloul vieţii sociale din Pompei.

Dacă nu se manifestă originalitate în construcţiile publice, asemănătoare în toate oraşele romane, casele şi vilele private sunt de o mare bogăţie privind soluţiile arhitecturale de folosire a spaţiului, decorarea acestuia şi stilurile ce definesc perioadele în care au fost construite. Într-o incintă dreptunghiulară cu o singură deschidere – poarta de intrare – se află curţi interioare cu un bazin central colector al apelor de pe acoperiş şi din curtea cu pavaj sau mozaic (impluvium), fântâni, statui, plante, piscine, grădini, camere de locuit, băi – camere circulare cu bazine şi un orificiu deschis spre cer, în mijlocul unei cupole, ca la Panteon (Roma), pivniţe, cămări, cămaruţe pentru sclavi sau servitori (undeva erau paturi cu perne, din piatră amandouă!). În unele locuri există încă ţevile de plumb prin care se aducea apă şi tuburile ceramice prin care era evacuată. Pe străzi, plăci de piatră cu inele de metal trădează existenţa canalizării.

Cele mai frumoase la Pompei erau vilele luxoase ale familiilor nobile (cu piscine, terase, coloane, arcade, grădini cu plante rare) unele situate în afara zidurilor (Vila dei Misteri, Vila de Diomede) şi casele clasei de mijloc bogate, care folosea parterul pentru magazine sau ateliere deoarece multe meserii erau aici infloritoare: vopsirea ţesăturilor (Fulionica Stephani), brutărie (Panettiere Modesto) patiserie, olărit. În acestea existau scări interioare iar la etaj aveau balcoane. Locuinţele oamenilor de rând erau modeste. Atelierul producătorilor şi vânzătorilor de amfore este cel mai interesant. Aflăm cate ceva despre ocupaţiile din acele timpuri şi din picturi: amorasii prezenţi pe frizele decorative – casa Vetti – sunt pivniceri, vânzători de flori, de parfumuri, aurari, culegători de struguri, organizatori de curse de care. Casele au numere şi nume primite fie după foştii stăpâni (Casa Vetti, Casa lui Marcus Lucretius etc.) fie după ceva reprezentativ din interiorul lor (Casa Faunului, Casa labirintului, Casa chirurgului, Casa amoraşilor auriţi, Casa lui Adonis, Casa Marii Fântâni, Casa Micii Fântâni etc.) după momentul descoperirii (Casa centenarului) sau, după încheierea restaurării pentru o anumita ocazie (Casa nunţii de argint).

În decorarea interioarelor locul principal este ocupat de pictura murală cu o tematică extrem de diversă –  de la misterele riturilor dionisiace din Vila Misterelor (în care domină celebrul “roşu pompeian”) la frizele amoraşilor (Casa Vetti), nenumărate scene de luptă şi scene mitologice în majoritatea locuinţelor. Statui (copii), mozaicuri, ornamente în relief, înfrumuseţează interioarele. Multe dintre ele sunt în curs de restaurare. Muzeul Arheologic Naţional din Neapole adăposteşte cea mai mare parte dintre comorile artistice ale Pompeiului.

In secolul al XVIII-lea genialului Fiorelli, lucrând la săpături, i-a venit ideea să toarne pasta de ipsos in cavităţile rămase în sol, după putrezirea fiinţelor; s-au obţinut astfel “amprentele”, adică albele corpuri omeneşti surprinse de catastrofă; mame culcate cu copilaşi alături, oameni odihnindu-se sau alergând, căzând, luaţi de valul de lava, sezând şi incercând să nu inspire praful ucigător. Sunt peste tot în cutii de sticlă sau pe sol, nu te lasă să uiţi şi te obligă să-ţi reaminteşti cât de vulnerabili şi neputincioşi suntem în faţa forţelor de temut ale naturii. Amintirea disperării, aici, este prezentă în forme concrete şi autentice.

A sfidat oare zeii acest oraş, atat de trist acum, prin bogăţia şi frumusetea sa?

De atunci vulcanul a mai fost activ de 14 ori, ultima erupţie a avut loc in 1944.

În apropiere, Herculaneum, acoperit de un material vulcanic dur, a fost mai dificil de abordat dar, în schimb, s-au găsit aici piese de mobilier, imobile cu etaj cu interioarele şi obiectele lor mai bine păstrate, cu mai multe acoperişuri. Şi în Herculaneum se pot vedea case deosebite, fresce, grădini şi terme. Având în vedere abundenţa de cazări ar fi ideal să dormiţi două nopţi dacă optaţi pentru hotel, nu în imediata vecinatăte, şi să veniţi cu autobuzul până la Pompei. Dacă preferaţi campingul, acesta este foarte apropiat. Purtaţi o încălţăminte adecvată mersului pe jos şi înarmaţi-vă cu apă potabilă. Se fac excursii pe Vezuviu, continuu monitorizat şi studiat in Observatorul Vezuvian de pe colina Cateroni. Parcarea chiar langa Pompei este de 10 euro pentru două ore. O vizită la Muzeul Arheologic Naţional din Neapole, (strada Roma), vă va completa imaginea despre oraşele dezgropate. Atenţie la maşina personală. Apelaţi numai la parcările păzite. De pe autostrada A3 Napoli, direcţia Sorrento, se iese spre Pompei conform indicatoarelor (puţine si rare). Atenţie deci!

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: 2006

Ţi-a plăcut acest articol? Poţi să îl votezi, foloseşte butonul de mai jos. Votul tău ne va fi de folos! Mulţumim!

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.