Un pas înainte spre nori: Guarda

JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR CAPITOLUL XIX

Ofen Pass  – St Moritz

Mă culcasem bebeluş şi m-am trezit Heidi. Mi-am deslipit leneş pleoapele în casa veche, împodobită cu tot felul de obiecte tradiţionale, iar când a deschis Alex geamul aerul proaspăt de munte a năvălit în cameră aducând cu el o dorinţă aprigă de a copilări în astfel de locuri, departe de lumea pe care o ştiam. Am trăit o mare parte din viaţă în vecinătarea munţilor, într-un oraş mic înconjurat de dealuri. Am crescut acolo dorind să ajung în capitală, să trăiesc în ritmul trepidant al metropolei, să simt în fiecare zi mirosul metroului. Ca toţi adolescenţii, nu ştiam să apreciez aerul curat şi viaţa liniştită pe care ţi le oferă cu dărnicie un oraş mic. Visam la carieră şi agitaţie, aveam ambiţii, vroiam luna de pe cer şi uitam că, pe măsură ce mă îndepărtez de natură şi cobor în câmpie, luna e şi mai departe.

M-am consolat cu scuza că fără agitaţie, ambiţii, poluare şi munca de zi cu zi mi-ar fi fost mult mai greu să îmi permit această excursie aşa că am lăsat meditaţia pentru altădată şi am sărit din pat pentru a mă pregăti de micul dejun. Gazda noastră ne-a întrebat ce dorim să mâncăm şi ne-a umplut masa cu bunătăţi, asigurându-se mereu că avem tot ce ne dorim. Am mâncat în timp ce ne uitam pe hărţi pentru a descoperi că vom mai avea pasuri de trecut, acestea părând a fi de multe ori singurele căi de comunicare dintre anumite zone. Ne-am strâns apoi repede bagajele şi înainte de a pleca ne-am propus să mai facem o plimbare scurtă prin micul oraş, să îl vedem şi pe lumină. Pe strada principală curgeau într-una motociclişti şi după hainele lor de ploaie foarte ude ne puteam da seama că am avut dreptate să plecăm de la Garmisch în grabă. Nu a durat mult şi ploaia a coborât şi în vale aşa că ne-am întors mai repede decât intenţionam de la plimbare şi am pornit la drum.

Îmi doream să ajung la Guarda, un oraş mic şi vechi pe care ghidurile de călătorie îl ridicau la rangul de cel mai frumos loc din Elveţia. Şi pentru că acesta nu era foarte departe de St Moritz ne propusesem să aruncăm un ochi şi în cel mai scump loc din Elveţia, înainte de a înopta în cel mai romantic.

Ploaia nu ne-a slăbit aproape tot drumul. Ofenpass era acoperit de nori şi ceaţă aşa că peisajele care cu siguranţă meritau văzute, abia se ghiceau prin pâcla densă iar temperaturile erau destul de mici. Mai la vale norii au coborât odată cu noi, aproape de pământ, amintindu-mi de priveliştea din Hallstatt şi oferindu-mi un sentiment de încântare gata să cântărească mai greu decât ploaia şi frigul. Odată ce coborâsem temperatura se mai dezmorţise, ba chiar aveam surpriza să vedem şi soarele în scurtele sale încercări de a străpunge pătura groasă de nori. Nu am avut însă şansa să ne bucurăm de el şi în St Moritz aşa că mi-a fost destul de greu să îmi fac o opinie asupra staţiunii. Totul părea cam pustiu iar oraşul era curat şi împachetat pentru zile mai bune de sezon. Începusem să gust atât de mult aerul rustic al Elveţiei încât simţeam ca St Moritz e doar un orăşel, e adevărat destul de frumos, dar lipsit de personalitatea pe care o căutam şi o aşteptam. Îmi părea rău ca vremea proastă nu mă ajuta să îndrăgesc locul, că norii acopereau perspectiva frumoasă din jurul lacului – văzusem poze şi ştiam că e mai mult decât ceea ce se vedea în acea zi ploioasă. Creste muntoase apăreau din când în când promiţând un peisaj de vis, însă cel puţin cât am stat noi pe acolo am rămas doar cu promisiunile şi nu am apucat să înţelegem mare lucu. Am mai zis că nu se poate înţelege un oraş în câteva ore? Ei bine, ştiu că mă repet dar una din satisfacţiile cele mai mari ale omului este să aibă dreptate, să poată spune cu apăsare şi cu acea mândrie a clarviziunii: „am spus eu!”

Guarda

Mărturisesc că abia aşteptam să îmi urc cea mai voluminoasă parte a corpului pe motor şi, cu sau fără ploaie, să merg înainte clătindu-mi ochii cu drumul, cu localităţile mici adunate sub culmi, cu norii îşi care continuau jocul lor schimbător, coborând tot mai jos printre creste.

Ne-am întors pe acelasi drum până la Zernez, unde am schimbat direcţia către Guarda. Drumul era exact aşa cum îmi dorisem: culmile verzi, de catifea, erau încadrate la înălţimile mai mari de munţii stâncoşi de a căror frumuseţe nu mă mai săturam iar norii se strecurau pe sub linia pădurii, dându-mi senzaţia că un uriaş s-a pitit în spatele brazilor pentru a pufăi din pipa sa magică. Cerul se curăţase iar combinaţia dintre albastrul său, munţii din jur şi fumul buclucaş al uriaşului mă făcea să mă întreb ce altceva mai frumos de atât aş mai putea întâlni. Răspunsul l-am aflat în curând. Spre Guarda am urcat mult, drumul cotind în câteva ace de păr bune până să se transforme în piatra cubică a străduţelor înguste ale unui oraş care se lăsa timid descoperit, de parcă am fi fost primii lui vizitatori. Am oprit la un moment dat într-o mică parcare, lăsându-l pe Alex să o ia înainte şi să prospecteze zona. Drumul era îngust, piatra cubica lucea de la ploaia recentă şi preferam să nu fiu nevoită să fac manevre în cazul în care lucrurile s-ar fi înrăutăţit. Când am aflat că totul e ok am continuat să urcăm până la punctul cel mai înalt, un loc unde se afla hotelul la care urma să stăm. Preţurile erau piperate dar, atrasă de interiorul acestuia, am vrut să văd doua tipuri de camere aşa că l-am lăsat pe Alex, care făcuse deja vizionarea, să meargă cu Adi şi Ionela la o pensiune de alături. Camera mai ieftină – deşi nu se putea numi aşa decât prin comparaţie – era mică şi cochetă dar nu mă impresiona cu nimic. Când am intrat în a doua am ştiut imediat că de acolo nu mai ies, nu îmi mai păsa cât costă şi simţeam că e chiar puţin faţă de ambientul de muzeu pe care ţi-l oferea. Pereţii erau de sus până jos îmbrăcaţi în lemn sculptat, la fel şi tavanul. Mobilierul era, aşa cum ne obişnuisem deja, din lemn masiv, de aceeaşi culoare cu pereţii. O chiuvetă mică cu o oglindă ovală şi mici nimicuri pentru o toaletă rapidă se aflau exact în cameră, chiar dacă exista şi baia modernă şi dotată cu tot ce îţi trebuia. Mânerele de la uşă, şifonier sau comoda uriaşă erau masive, din fier, completând inspirat aspectul antic al lemnului.

Într-o clipă, gîndul m-a dus la una dintre cele mai inedite destinaţii din trecut: Maroc. Deşi camera nu avea nici o legătură cu felul în care arăta riad-ul în care ne-am cazat în Marrakech, şi aceea avea lemn sculptat în jurul patului iar vechimea casei completată cu modernizări ce păstrau aerul original al stilului de viaţă local, îmi crease ceva din aceeaşi percepţie de muzeu. Şi cred că voi împrtăşi câteva impresii din Marrakech în articolul de mâine: Cele mai lungi două zile.

Alex a zâmbit ironic atunci când i-am spus ce cameră am ales şi mi-a zis că bănuia el că aşa se va întâmpla. Aproape că aş fi vrut să încui uşa şi să nu mai ies de acolo dar stomacul îşi exprima cu hotărâre indignarea la această idee şi nu mă lasa tocmai rece nici tentaţia unei plimbări pe străduţele pe care abia apucasem să le adulmec. Aşa că am lepădat pielea de motociclist şi deghizată în turist normal am ieşit la aer şi m-am îndreptat către grădina din spatele hotelului. Silueta decupată din fier negru a unui lup cu botul în sus răsărea din iarba verde şi se proiecta exact pe un nor care îi coborâse în spate, imagine care îţi crea o senzaţie auditivă, aproape ai fi crezut că îl auzi urlând. Copacii erau rotunzi ca nişte păpădii uriaşe vopsite într-un verde strident iar şezlonguri albe se aliniau cuminţi dedesubt, din păcate ude. Mi-aş fi dorit sa fie cald şi soare şi să pot să mă aşez pe unul dintre ele pentru că ceea ce se vedea din acel unghi era probabil una din imaginile care calificau Guarda la titlul de cel mai frumos loc din Elveţia.

Am profitat de căutarea unui restaurant pentru a vedea şi o parte din oraş. Am admirat casele foarte vechi care îşi balansau asimetric greutatea pe străzi înclinate, a căror temelie părea uneori să se continue sau să se confunde cu piatra cubică de pe stradă. Majoritatea îşi purtau cu mândrie vârsta seculară în inscipţii sau tăbliţe pe faţadă, adăugând un mic istoric într-o limbă pe care ne era greu să o definim dar pe care, parţial, prin asemănarea cu italiana, puteam să o înţelegem (aici Adi m-ar completa şi ar spune că este vorba de reto-romană). Balconaşe romantice care parcă aşteptau să apară Julieta, flori colorate la ferestre, obloane de lemn şi picturi geometrice, simbolice sau florale împodobeau colţurile şi ferestrele zidurilor curbate de timp. De fapt, nu doar camera în care urmam să dormim ci întreaga aşezare semăna cu un muzeu, un fel de muzeu al satului locuit, cu diferenţa că nu l-aş fi putut numi sat, nu în felul în care înţelegem noi acest cuvânt. Istoria de sute de ani şi trăinicia cu care fusese înzestrat acel colţ idilic de lume dovedea că şi acolo, printre nori, frumuseţea şi civilizaţia pot completa în mod inspirat natura iar omul sfinţeşte cu adevărat locul, atunci când calitatea sa se răsfrânge în mediul pe care şi-l constuieşte.

Restaurantele erau puţine şi se pare că, deşi străzile erau pustii, turiştii nu lipseau, aşa că în cele din urmă stomacul a învins şi am fost nevoiţi să cinăm în aerul cu fiţe distinse al hotelului. O chelneriţă debutantă sau pur şi simplu neîndemânatică era cât pe ce să ne strice seara, servirea fiind cu mult sub pretenţiile locului şi cu mult mai mult sub preţurile pe care încă nu le înghiţeam prea uşor. Totuşi micul dejun luat a doua zi de dimineaţă pe terasa închisă a unui salon elegant, de unde puteai gusta, odată cu delicioasele branzeturi, un peisaj unic, a fost la înălţime şi a încheiat în mod fericit o incursiune în răsfăţ şi lux. Am mai făcut o plimbare înainte să plecăm şi am privit în zare o altă aşezare ce părea mai retrasă decât Guarda. M-ar fi tentat să o explorăm sau să mai petrecem încă o noapte în vecinătatea norilor dacă nu ne-ar fi împins dorinţa de a  include în traseu şi micul stat Liechtenstein.

Îmi plăcea sentimentul pe care îl aveam atunci când schimbam traseul şi luam decizii spontane. Mi-ar fi plăcut şi mai mult ca restricţia timpului pe care îl aveam la dispoziţie să nu ne impună renunţarea la unele locuri în favoarea altora. Visez ca într-o zi să plec la drum fără nici un fel de plan, să las instinctul şi starea de moment să îmi dicteze direcţia, să zăbovesc în locurile care îmi plac până când simt că am stors din ele esenţa şi să mă întorc atunci când dorul de casă învinge dorul de ducă. Ştiu că într-o zi voi reuşi şi că până atunci trebuie să am răbdare şi să nu încetez să visez.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

< Episodul anterior

Episodul următor>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.