Ieri povestea interactivă de călătorie la care v-am provocat a trebuit să se încheie. Vreau să spun că prin contribuţia fiecăruia dintre voi acest traseu fictiv şi fantastic poate să bată orice altă poveste din LumeaMare. Mi-a fost cu atât mai greu să aleg câştigătorii.

Ca să nu mărim suspansul voi fi cât mai concisă:

Un abonament National Geographic pe 5 luni va merge (în urma tragerii la sorţi la care au participat toţi cei care au comentat de cel puţin două ori) la Cornelia. Bine că am filmat tragerea la sorţi, altfel sigur o bănuiaţi de pile, e foarte norocoasă!

Încă un abonament National Geographic pe 5 luni va fi oferit lui Dream, pentru cele mai bine documentate comentarii şi cele mai complexe contribuţii.

Minialbumul Paris a fost câştigat (prin tragere la sorţi printre dintre puţinii care au promovat acest concurs pe twitter) de @AlexGavriliu, aşa cum se poate vedea şi mai jos.

Vă rog să nu râdeţi de filmări, m-am chinuit să fac totul cu două mâini 😀

Mai departe vă las să recitiţi şi să savuraţi povestea, aşa cum a ieşit ea prin colaborarea tuturor. Vă mulţumesc tuturor pentru contribuţie şi felicitări pentru idei!

Era o dimineaţă însorită şi ceasul uitase să sune. Venise târziu de la petrecere şi uitase să pună alarma. Bun, deci era deja penibil de târziu ca să mai sune la birou, să anunţe că e în trafic şi că întârzie “puţin”. Ce-ar fi să nu se mai ducă deloc? Ce-ar fi să îşi facă acum bagajul şi să plece într-o călătorie?

(Alina) Zis si facut. Se saturase de iarna, zapada si frig…

(Cris) Masina era in parcare, cu plinul facut. Autonomie, 500km.

Iau compasul, deschidere… 500km. Il infig bine acolo unde este acum patul meu… si… trasez un cerc. Pe unde pot sa ajung!
Si-am hotarat. Spre sud. Pun mana pe telefon, doar nu plec singur…

(Cornelia) Sau mai bine nu! Oricum, drumul e cu oameni si coincidentele sunt la tot pasul! Si pana la urma: sa fie aventura!

(Dimulescu) Verifică încă odată ceasul mare, cît o ceapă, de pe noptieră şi se ridică în capul oaselor. Cam greoi, pentru cineva cu planuri mari de escapadă prin tarlaua cea încă neexplorată a ţărişoarei. Ca un om care ştie cum să-nceapă ziua, îşi trosni o dată, apoi înc-o dată gîtul şi sări în picioare, cu o agilitate veveriţească, de care nu l-ai fi bănuit. Era, totuşi, un om care în afara momentelor aventuroase, judeca o vorbă între 3 şi 5 minute, înainte să-i dea voie să iasă în lume.

(Roxana) De data aceasta insa avea de gand sa nu isi mai puna nici o intrebare. Isi facu bagajul cu aceeasi viteza neobisnuita, isi lua cardul dar si banii pusi deoparte pentru cadoul mamei si se grabi spre metrou. Destinatia: Gara de Nord. Avea de gand sa ia primul tren care pleca, indiferent de directie, indiferent daca era un tren national sau international.

(Alina) Ajungand la metrou, constata cu stupoare ca…era greva, iar circulatia intrerupta! Statu pe loc, intrebandu-se ce sa faca…sa incerce sa gaseasca un taxi sau sa se intoarca acasa?

(Mirwoona) O sinpla greva nu-i putea insa sa-i intrerupa aventura. Se hotari astfel sa porneasca pe jos spre gara, pentru o ultima plimbare prin Bucuresti..

(Daniela) Ajunse intr-un tarziu la gara. Mai avea de asteptat doua ore pana la plecarea urmatorului tren,cu destinatia…Cluj. Hmm…Cluj…Ardeal..de ce nu?
Iesi in fata garii sa fumeze o tigara. Dupa doua minute, auzi o voce familiara in spatele lui. ”Ce faci aici, Mihai?” ”Buna, uite.. plec! La Cluj si dupa…vad eu unde!”
”Ce-ar fi sa vii cu mine in Austria? Plec intr-o ora cu masina, sunt singur, Adriana m-a lasat balta”

(Cornelia) Imi e dor de verde! Apusenii parca ma cheama, desi…OK, iti voi fi alaturi spre vama, dar e posibil sa imi mai vina vreun gand pe drum.

(Roxana) Drumul era destul de liber pentru mijlocul saptamanii. In masina era placut, Prietenul lui era un sofer bun asa ca putea sa stea linistit si sa priveasca frumosul peisaj de pe Valea Oltului. La un moment dat a si adormit.

(Yoshi Kumine) Cand s-a trezit, era o forfota in jurul lui…oameni de toate natiile, batrani si tineri, plus alte cateva creaturi pe care nu banuia sa le fi vazut in viata lui. Statea sub un copac, cu bocceluta drept capatai, si se freca la ochi. “Precis e un vis” isi zise. Apoi il intreba pe un cetatean care parea sa fi avut un satar infipt intr-un umar: “Nu va suparati, unde suntem?” “La poarta raiului, dom’le, nu vezi ca scrie mare?”

(Alina) ”Poarta raiului??? Poate vreun parc de distractii…daca as fi la poarta raiului ar insemna ca…Iar prietenul meu unde e? ”Se ridica in graba si incepu sa il caute. Cei din jur il priveau cu vadita curiozitate…ia sa incerce sa intre in vorba cu ei, poate vreunul stia unde e Vlad.

(Cris) Ingramadeala mare. In cautarea lui Vlad, tocmai primeste de la o domnisoara cu echipament mulat rosu un fluturas.“In urmatoarele minute, pentru cei care nu mai suporta aglomeratia, o garnitura de lux pleaca spre o noua destinatie. Pe parcursul calatoriei in subteran, calatorii vor beneficia de pachete all-inclusive. Iar la destinatie…”

(Irina S) Citind cu mare atentie de cateva ori biletul, acesta isi pierdu sensul asa ca il mototoli si-l baga in buzunar. Se concentra sa-l zareasca in multime pe Vlad. Ochii incepura sa-i lacrimeze, capul il durea …

(Miha) Dar unde este Vlad? Nu reusea sa inteleaga daca totul e real sau doar un vis. Si biletul ce tocmai il bagase in buzunar,ce insemna?

(Alina) Dintr-odata auzi o voce: ”Mihai…nu uita sa crezi in zane! Ele exista!” Ce putea oare sa insemne asta? I se facu brusc dor…de familia lui. Pe cine astepta de fapt? Parca totusi…tot acasa e mai bine…

(Oana Stanica) Zane?! Ori a innebunit Vlad, ori eu!Asta-i buna. Nu am auzit sa existe zane in rai.
I se facu pielea de gaina:”Totusi, nu cumva visez? Poate ca ceasul desteptator va suna si ma va trezi.”
Tzarrrrrrrrr!

(Yoshi Kumine) Tzarrrr! “Eram sigur ca visez…huh.” Tzarrrr! …Dar ce urma taraitului il facu din nou sa se infioare: un anunt. “Stimati cetateni, va informam ca expresul spre tinuturile intunecate pleaca in urmatoarele doua minute, cei cu biletele deja achizitionate sunt invitati sa-si ocupe locurile in vagoane, cei ce nu au achizitionat inca bilete de calatorie.. “lasciate ogni speranza”. Pentru informatii suplimentare, va rugam sa va prezentati la ghiseul de informatii al biroului de turism “Duceti-va dracului” SRL”
“Ce film suprarealist mai e si asta? Parca e un episod refuzat din “Zona Crepusculara”, gandi Mihai.
“Daca-mi permiteti, domnule, Zona Crepusculara nu cred ca poate fi incadrat la filme suprarealiste, ci mai degraba la SF”, i se adresa o doamna extrem de frumoasa si eleganta, imbracata intr-o rochie Kenzo neagra, si cu niste cercei in forma de coasa la urechi. Mihai era sigur ca nu gandise cu voce tare. “Fiti linistit, nu ati gandit cu voce tare, continua superba femeie. Este doar o caracteristica a mea. Pot citi gandurile oamenilor. La urma urmei, doar sunt Moartea.”

(Miha) Moartea…chiar sunteti Moartea? Sau sunteti de la Camera Ascunsa? Imi face cineva o farsa?

(Roxana) “Oui, oui, c’est moi!” răspunse femeia râzând cu poftă. “Nu e nici o farsă. Şi dacă vreau, pot să te iau cu mine chiar acum. Dar îmi eşti simpatic, aşa cum ai îndrăznit tu să devii liber şi ups, deodată te-ai trezit la capătul veţii. Sărăcuţul de tine..”, continuă aceasta pe un ton sarcastic.
“Aş putea să te mai las puţin, ce zici?”
Mihai simţi că îi îngheţase maxilarul şi nu putu decât să dea din cap a DA. Ar fi vrut să spună ceva dar ce să spui în astfel de situaţii? Asta sigur nu se învaţă la şcoală.
“Bine, ne vom juca puţin cu viaţa ta. Va trebui să dovedeşti că o meriţi şi că ştii să ţi-o trăieşti. Ai la dispoziţie 10 zile în care să călătoreşti. În aceste 10 zile va trebui să înveţi 10 lucruri importante pe care să le spui celorlalţi, ăia care se plâng de soarta lor şi nu ştiu să aprecieze lumina. Ha! Pe aceea aş vrea să îi am mai repede lângă mine, fac umbră degeaba pământului. Dacă eşti pregătit pentru asta vom vedea. Dacă nu, ne vom re-ve-dea la sfârşitul celei de-a zecea zile, nu îţi fă griji pentru asta.” Diva neagră zâmbi încă o dată şi se întoarse cu spatele, îndepărtându-se.

Mihai simţi cum se încălzeşte din nou şi auzi o muzică plăcută. Vaghelis, Heaven & Hell cânta în maşina lui Vlad.

(Yoshi Kumine) Dupa clasicul gest de tragere a balelor inapoi in cavitatea bucala si nelipsita intrebare “Unde suntem?”, Mihai isi reveni cat de cat, si isi spuse in sinea lui “Clar, de la muzica asta mi se trage visul asta nebun” “Bai, da’ altceva mai ritmat, mai de travelling, nu ai si tu prin cd-urile tale?” Duse mana spre torpedou, sa caute alt cd, cand observa ca ceva ii stralucea in mana. Un fior rece ii strabatu sira spinarii cand realiza ca tinea in mana un cercel extrem de elegant in forma de coasa. Si atunci, in acel moment, totul ii deveni extrem de clar. Stia ce avea de facut. “Auzi, Vlad, tu tre sa ajungi la serviciu saptamana asta?” “Ce serviciu visezi, ma, nu stii ca am ramas acasa de doua luni? Tocmai de aia plec in Austria, un prieten mi-a promis ca ma angajeaza acolo” “Si te grabesti?” “Ba, tu nu ma lua pe mine cu invaluiri din astea! Zi odata ce ai in cap!” “Frate, tu ai vazut vreodata Albania? Nimeni nu viziteaza niciodata Tirana. Si e tot in Europa. Ce zici, n-ar fi misto?” “Ma, tu te-ai lovit la cap! Pai vrei sa ne impuste aia pe acolo? Alta tara nu ti-a gasit si tu? Nu-i vorba, ca timp am berechet, nu am vreun termen sa ajung in Austria, dar vreau totusi sa ajung la destinatie viu si nevatamat!” “Bine, ma, daca lasi frica sa invinga asupra sentimentului de a vizita un loc nevizitat…treaba ta!” “Adica tu ma faci pe mine fricos?” Urma un scrasnet de cauciucuri si frana. “Haide, baga GPS-ul pe Tirana” Mihai zambi. Stia ca singurul lucru care-l scotea din minti pe Vlad era ca cineva sa-l faca fricos. Si pe asta mizase.

(Nightmaar) Dupa vreo 3 minute de cautari, Vlad si-a dat seama ca nu e nici urma de Albania pe GPS-ul lui si a fost nevoit sa-i naruie sperantele prietenului aventurier.Si uite asa a scapat si de proverbiala frica de slalom printre gloante.Nu s-au scurs nici doua clipe si Vlad isi aminteste ca tocmai a fost parasit de prietena, ca a vazut Eurotrip nu demult si ca Bratislava n-ar reprezenta o abatere prea mare de la drum. Cum mitul chelnerului slovac care isi da demisia si-si deschide un restaurant nou din cei 50 de centi primiti bacsis ii este inca proaspat in minte cei doi n-au nici o ezitare si decid – > next stop, Bratislava!

(Miha) Decizia fiind luata cei doi continua drumul spre Bratislava,urmand apoi sa caute acel faimos restaurant daca inca mai exista.

(unintended) Ajunsi in Bratislava cei doi insi au lasat masina in prima parcare din centrul orasului si s-au pus pe vizitat. Castele, cladiri vechi, un du-te vino continuu, forfota atat de tipica unei capitale.
In speranta de a gasi totusi ceva interesant de pus pe lista celor 10 lucruri care aveau sa-l salveze de la napasta, Mihai si-a lasat amicul intr-un centru comercial si s-a pus sa caute faimosul restaurant.
A intrebat lumea pe strada, dar majoritatea oamenilor care se opreau la intrebarile lui erau tot turisti la fel de nestiutori ca el.
Dupa trei ore de mers pe jos, obosit, plictisit si fara sperante, Mihai s-a asezat pe bordura trotuarului in fata unui birt sa-si traga sufletul de care mai dispunea cu certitudine doar pentru cateva zile.
Un individ iesi din local si se uita curios la Mihai. Il intreba intr-o engleza pocita daca s-a ratacit. Mihai ii povesti despre restaurantul pe care il cauta si ca nu se astepta ca acesta sa fie asa greu de gasit.
Bastinasul ii raspunse indiferent: “Expect nothing, just live on surprise and make the best out of it.”

Mihai s-a adunat de pe trotuar si pastrand aceasta idee in minte a considerat ca primise lectia de viata pe care i-o putea oferi acest oras. Hotarat pleca spre parcarea unde avea sa se intalneasca din nou cu Vlad. Decise sa-si lase amicul sa aleaga urmatoarea destinatie.

(Mirwoona) Cu harta pe bordul masinii, Vlad nu stia incotro s-o apuce…S-o ia spre Viena parca era prea banal; Spre sud catre Adriatica sau spre nord catre Cehia, Polonia sau poate chiar Marea Baltica?

Inchise ochii, invartii harta de cateva ori ca sa nu-si aminteasca pozitia tarilor si indrepta degetul catre…nord.

(Yoshi Kumine) “Ia fii atent aici: la nord de Bratislava, pe linia asta e Helsinki. Ce zici?” “Da’ ia uita-te un pic mai spre vest.” “Asa, si?” “Pai nu vezi?” “Sankt Petersburg” “Auzi, eu zic sa ramanem la plan: Helsinki, si dupa, daca vrei, mergem si la Sankt Petersburg. Si asa voiam de mult sa vad Ermitajul.” Si au plecat. Conduceau toata ziua, cu schimbul, si dormeau noaptea pe unde apucau. Faceau economii, Mihai pornise doar cu banii de acasa, cat mai avea si ce luase pentru cadou, iar Vlad avea si el o bruma stransa pentru drumul in Austria. Asa ca de cele mai multe ori dormeau in masina, in vreo parcare de benzinarie. Un sandvis pe zi isi facea treaba. Au trecut pe rand prin Brno, perla Moraviei, chiar daca numele sau inseamna “noroi” in slava, Ostrava, mandria Sileziei, oras bombardat fara intrerupere in timpul celui de-al doilea razboi mondial din cauza ca aici se fabrica un otel de foarte buna calitate, Cracovia, inima Poloniei, orasul al carui nume inseamna “ghinda” si care ca si o samanta, sadeste cultura in mintile a mii de studenti, si pentru ca era in drum, s-au oprit si in Oswecim, localitate care gazduia un muzeu cutremurator, muzeul Auschwitz, au ajuns apoi in Riga, orasul presarat cu universitati si castele vechi, supranumit “Parisul Nordului” din cauza turnului de televiziune care aduce un pic cu turnul Eiffel, dar si a intensei vieti cosmopolite, orasul natal al lui Mihail Barisnikov, au trecut prin Tallin, mandria Estoniei, cu al sau muzeu Kumu, si s-au oprit intr-un final (sau nu) in Helsinki.

(Dream) Se facu dupa-amiaza cand ai nostri calatori ajunsera in capitala finlandeza si au fost surprinsi sa constate ca era mare forfota mare pe strazile orasului.

In loc de blonzi reci, calculati, sobri cum isi inchipuiau ca erau nordicii au gasit oamenii voiosi, poate prea voiosi…-), vorbind o limba de neinteles, care misunau pe strazi.

Si-au zis ei sa se bucure de oras in stilul localnicilor astfel ca au parcat masina si au pornit sa exploreze centrul pe bicicleta prin sistemul gratuit de inchiriat biciclete City Bikes, pus la dispozitia turistilor si locuitorilor capitalei de catre municipalitate.

Mihai se gandi ca poate cel mai bun loc sa gaseasca al doilea lucru filozofico-profund care sa-l salveze era o biserica. Dupa ce intreba in dreapta si in stanga cativa trecatori parerea majoritatii a fost ca daca vrei sa vezi un lacas sfant in Helsinki acela trebuie sa fie Helsinki Cathedral at Senate Square. Zis si facut. Doar ca nici de data aceasta nu au avut vreo strafulgerare salvatoare acolo unde se asteptau.

Asa ca fara nici o directie anume pornira pe strazile orasului. Si au aflat astfel ca acea zi era intr-adevar speciala, caci se sarbatoarea the Nights of the Arts, sau „Noaptea sticlelor” (“Night of the bottles”) cum mai este numita din cauza consumului mare de alcool…

Spre seara s-au asezat intr-un parc langa un teren de baschet sa se odihneasca. Dupa cateva minute au observat trei copii langa un cos de gunoi care ii imitau pe adultii care jucau baschet tintind la cosul de gunoi folosind cutii de suc si bere. Unul dintre copii tot rata tinta, insa continua sa incerce cu indarjire, chiar daca ceilalti de-abia isi stapaneau rasul ironic. Si la un moment dat spre bucuria lui, copilul nimereste. Si atunci ce sa vezi, cosul de gunoi graieste „Being defeated is only a temporary condition; giving up is what makes it permanent.”

Pentru ca vedeti voi in Helsinki sunt amplasate 8 cosuri de gunoi vorbitoare, in 6 limbi (finlandeza, suedeza, japoneza, engleza, germana, poloneza si rusa). Ok, nu rostec de obicei vorbe de duh, decat atunci cand trebuie sa ajute un muritor la ananghie.

(Nightmaar) Dupa reusita experienta finlandeza, cei doi se hotarara sa-si continue periclul nordic si luara calea Danemarcei pentru a incerca sa desluseasca unul dintre marile mistere soptite de Shakespeare. Mihai isi aduse aminte ca fratele sau, Daniel (care tocmai trecuse cu bine de tezele nationale) ii povestise o perla mai mult decat comica a unui coleg, ce avea sa ajunga stire nationala. Imaginatia respectivului nascuse simpatica fraza:
“Shakespeare, după ce i-a omorât pe Romeo şi Julieta, a fugit în Danemarca, unde, după puţin timp, şi-a dat seama că acolo ceva este putred, aşa că a luat-o pe Ofelia şi s-au retras la o mănăstire din Parma, care-i aparţine Iui Stendhal.”
Cum intrebarea “a fi sau a nu fi” (adevarata) ar fi fost retorica pentru situatia respectiva, Vlad dadu bice cailor putere, cu destinatia Copenhaga pentru a sapa mai adanc dupa raspuns.

(Dream) Si cum experientele anterioare le-au aratat sa nu caute raspunsul in locuri evidente, Mihai si Vlad si-au propus ca si in capitala tarii cu cea mai veche monarhie din lume sa se lase purtati de inspiratie si cu siguranta raspunsul va “veni”.

Astfel, ca au ales sa faca un tur al orasului vechi cu barca, putand astfel sa admire un oras lipsit de zgarie nori, cu cladiri cu acoperisuri si ziduri colorate. Au putut observa de la distanta statuia de bronz a micii Sirene, simbolul orasului, asezata pe una dintre stancile din port in cinstea scriitorului Hans Christian Andersen, cladirea Operei, frumoasa cladire a bibliotecii regale, palatul regal, palatul parlamentului si Christiania, cartierul care s-a autodeclarat districtul stilului de viata „independent”/alternativ.

Dupa aceasta ora petrecuta admirand frumusetile orasului li s-a facut foame si s-au delectat cu faimosul „smorbrod”, mancare tipica Scandinaviei, ce este de fapt un sandvis cu diverse toppinguri.

Apoi, pornira ei agale pe strazile pietonale din centrul orasului cand la un moment dat au ajuns in The City Hall Square, unde o multime de tineri cu pancarde incearcau sa-si faca auzit punctul de vedere.

Unul dintre ei se apropie de calatorii nostri si dupa ce au realizat ca nu vorbesc daneza, au inceput sa le explice in engleza (ca pe acolo prin tarile nordice si tanti de la supermarket si soferul de autobuz vorbesc o engleza implecabila) importanta incalzirii globale (doar nu degeaba Copenhaga urma sa fie gazda Summit-ului pe aceasta tema) si faptul ca fiecare dintre noi cu actiunile de fiecare zi putem contribui la reducerea efectelor acestui fenomen.

Ulterior, i-au rugat sa semneze o petitie prin care erau de acord cu continuarea proiectelor incepute prin protocolul de la Kyoto. Calatorii nostri nestiind exact despre ce e vorba si nedorind sa intre in vreo disputa cu acesti tineri entuziasti au raspuns ca cu siguranta politicieniii si organismele internationale au cunostintele necesare si vor stabili niste nivele ale emisiilor de gaze care sa previna consecinte nefaste pe termen lung.

La aceasta, raspunsul danezului veni plin de patos: “The greatest danger for most of us is not that our aim is too high and we miss it, but that it is too low and we reach it.”

(Roxana) Zilele treceau pe nesimtite iar Mihai se simtea mai bine ca oricand. Cu atat mai mult, cand se gandea la misiunea lui acel fior rece ii taversa din nou spinarea. Stia ca nu mai are mult si ca mai trebuia sa gasasca inca 7 mesaje. Pana acum invatase urmatoarele:

1. Expect nothing, just live on surprise and make the best out of it.

2. Being defeated is only a temporary condition; giving up is what makes it permanent.

3. The greatest danger for most of us is not that our aim is too high and we miss it, but that it is too low and we reach it.

Oare ce mai urma? Oare va avea timp sa le gaseasca pe toate?

(unintended) Hotarat lucru, Mihai vroia sa-si salveze pielea, iar prea mult timp nu mai avea. Prietenul lui devenea tot mai nerabdator, asa ca a hotarat sa schimbe directia spre Viena, cu sau fara Mihai.
Pentru ca nu prea avea de ales, Misu s-a supus dorintei lui Vlad.
La granita de nord a Italiei cu Austria, in Tirolul de sud, cei doi au facut un scurt popas in Bozen. Aveau de-a face cu un orasel pierdut ca acul in carul cu fan, indesat bine intre batranii Alpi.
Pentru ca Mihai nu avea nici o graba, hotara sa-l viziteze pe Ötzi, omul zapezilor, la muzeul de arheologie din centrul orasului.
A aflat acolo ca acest individ a fost gasit la 3.210 m altitudine într-un ghetar din Alpii Ötztalin, fiind batran de cand lumea, si asta la propriu, corpul mumificat fiind vechi de mai bine de 5000 de ani.

Impresionat de toata aceste noi informatii, Mihai a inceput sa se gandeasca din nou la viata si la moarte, la cat de relative sunt ambele defapt.
In tot acest timp, Vlad isi pierduse rabdarea, asteptandu-l intr-o benzinarie. Era deja nervos si panicat de faptul ca avea sa ajunga mult prea tarziu in Austria, unde avea niste indatoriri.
Cand Mihai a ajuns intr-un final la masina, prietenul lui era deja mult prea obosit si exasperat, asa ca l-a cam zorit, cand acesta ar fi avut chef sa mai ramana in oras peste noapte. Din cauza tensiunilor s-a iscat o cearta, iar Vald simtindu-se ofensat pe parcursul schimbului de replici ascutite, l-a lasat pe Mihai cu traista in brate in benzinarie si si-a vazut de drum.
Comicul situatiei l-a facut pe unul din simpaticii angajati ai benzinariei, care fusese martorul partajului, sa zambeasca pe sub mustata.
El nu intelesese limba in care cei doi facusera schimb de replici, asadar nu prea stia pe ce motiv se certasera cei doi. La fel cum nici persoanele in cauza nu prea stiua. Dar angajatul amuzat a simtit totusi nevoia sa-i arunce un sfat prietenesc amaratului nostru si i-a spus: “Don’t ever make promise when you are in joy. Don’t reply when you are sad and don’t take decisions when you are angry. Next time think twice and act wise.”
Mihai nu putea decat sa mai treaca in revista o experienta de viata si sa isi indrepte gandul spre urmatoarea destinatie. Avea pofta de ceva mai exotic. Indonezia!

(Dream) Exotic, exotic, dar oare cum avea sa ajunga acolo, acum ca era de unul singur si pe deasupra banii pe care ii avea erau putini. Incerca sa nu il cuprinda disperarea si sa puna la cale un plan pentru a isi putea atinge scopul.

Isi aminti ca nu o sunase pe mama lui, profesoara de engleza, din dimineata zilei in care a plecat din tara si atunci, cum ea nu raspunsese la telefon, i-a trimis un SMS scurt in care o anunta ca pleaca intr-o excursie pentru cateva zile. Astfel, ca telefona acasa si ii povesti pe scurt acesteia peripetiile prin care a trecut si ca isi doreste sa ajunga in Indonezia, insa nu prea stia cum sa faca posibil acest lucru. Mama lui spuse atunci un lucru pe care Mihai il auzisese de fiecare data cand copil fiind se simtise neputincios si nu stia ce sa faca pentru a-si implini visele: “You are never given a wish without also being given the power to make it come true. You may have to work for it, though.”

Ea se oferi, din nou, sa-l ajute cu banii pe care ii pusese deoparte ca si cadou de absolvire a masterului, insa Mihai din mandrie ii refuzase atunci. Cum asta parea a fi singura solutie rapida in situatia in care se afla, Mihai accepta si promise ca ii va aduce cadou cel mai frumos sal indonezian.

Dupa ce se duse la o banca din oras sa ridice o parte din banii trimisi de mama sa prin Western Union, restul urmand sa ii intre in contul de card, Mihai se gandi ca putea sa ajunga la Bali plecand din Milano. Ajunse in gara din Bozen si avu noroc de un tren care urma sa plece intr-o jumatate de ora spre Milano, de unde sa ia avionul spre Bali.

Dupa cateva ore bune de zbor, ajunse in sfarsit pe aeroportul Denpasar, unde se duse spre biroul de informatii turistice. Acolo, ii spuse indoneziencei frumoase ca isi doreste sa stea intr-un hotel primitor la un pret accesibil si ca vrea sa vada cat mai multe lucruri in cel mai scurt timp.

Aceasta ii recomanda sa mearga in zona Ubud, in jurul careia sunt multe temple, site-uri arheologice precum si sate in care se fac diverse obiecte de mana. In plus, in aceasta zona se va putea plimba prin locuri cu o vegetatie superba, cocotieri, peisaje care pot sa semene cu paradisul. Ca si loc de cazare ii recomanda guesthouse Sehati unde la 19 euro pe noapte, putea avea parte de o camera mare cu aer conditionat si gradini cu o vegetatie minunata – arbore de papaya, nuci de cocos, flori multicolore, ce mai o fantezie a culorilor.

Frumoasa hostessa ii recomanda zambind sa se bucure de fiecare moment petrecut si sa nu incerce sa stranga cat mai multe experiente, doar pentru a le bifa pe o lista imaginara, pentru ca “a happy life is just a string of happy moments. But most people don’t allow the happy moments, because they’re so busy trying to get a happy life.”

(Roxana) Mihai zambi, cu adevarat relaxat. Mai avea doar cateva ore din ultima lui zi si cu toate acestea nu mai era deloc inspaimantat. Ceea ce invatase in cateva zile valora mai mult decat tot ce invatase in viata de pana atunci:

(1) Expect nothing, just live on surprise and make the best out of it.

(2) Being defeated is only a temporary condition; giving up is what makes it permanent.

(3) The greatest danger for most of us is not that our aim is too high and we miss it, but that it is too low and we reach it.

(4) Don’t ever make promise when you are in joy. Don’t reply when you are sad and don’t take decisions when you are angry. Next time think twice and act wise.

(5) You are never given a wish without also being given the power to make it come true. You may have to work for it, though.

(6) A happy life is just a string of happy moments. But most people don’t allow the happy moments, because they’re so busy trying to get a happy life.

Isi aduse aminte de ceea ce spusese Abraham Lincoln: (7)„And in the end, it’s not the years in your life that count. It’s the life in your years.”

Era perfect adevarat. E adevărat că în cazul lui nu era vorba de ani ci de zile, dar în aceste zile traise cu adevarat! Chiar daca i-ar fi parut rau sa se termine totul la miezul noptii, vroia sa se bucure in continuare de timpul ce ii ramasese. Începuse chiar să creadă că starea lui de fericire o va face pe doamna cu cercelul în formă de coasă să renunţe.

Se pregăti de o plimbare pe traseul recomandat de frumoasa fată. Dar înainte de toate comandă un ceai pentru a-l savura în grădina plină de culoare. Doar nu se grăbea. Când colo auzi de la recepţie o voce cunoscută. Mai intai crezu că are halucinatii, doar nu ar fi fost pentru prima data. Nu, nu visa, era Vlad. Curand se priveau unul pe altul şi radeau.

“Ce faci aici?”

“Pai doar nu aveam sa te las singur in rai” glumi Vlad strangandu-l la piept.”Stii doar ce spun suedezii: (8)“Friendship doubles our joy and divides our grief”

“Asa e! Si iti raspund cu citatul meu preferat din Mark Twain: (9) “I have found out that there ain’t no surer way to find out whether you like people or hate them than to travel with them.”

Au continuat sa rada, sa faca glume si planuri pentru o dupa amiaza placuta impreuna. Vlad avea nevoie doar de un dus asa ca disparu pentru 10 minute in camera lui. Mihai se uita in jur dupa un scaun. Cand sa se aseze observa o carte. Privi în jurul său pentru a găsi proprietarul. Cum nu era nimeni, o lua in mana si o deschide. Din pacate cartea era scrisa in franceza si se simti brusc vinovat pentru ca nu fusese uitase decat la fusta scurta a profei de franceza din scoala. Rasfoi paginile asa, ca sa nu o lase imediat din mana, cand zari pe marginea unei pagini un text scris cu pixul, de mana.

(10)“Be not afraid of life. Believe that life is worth living, and your belief will help create the fact. Good luck and have a happy life”. În clipa aceea înţelese că a câştigat, ca a invins monotonia unei vieti lipsite de surpriza, ca a invins moartea si ca va exista ziua de maine, ca va merge mai departe.

THE END