La drum cu căţel şi purcel

La drum cu căţel şi purcel

Pe Corina Peneş am cunoscut-o virtual, datorită unui raspuns la întrebarea “Călătorim singuri sau însoţiţi?“. M-a amuzat comentariul şi m-am gândit că aş vrea să aflu mai multe despre călătoria ei cu căţel purcel. Poate că nu o ştiţi pe Corina, la fel cum nu o ştiu nici eu, dar experienţa ei merită citită şi umorul apreciat! Nu mai transcriu şi întrebările pentru că ele se înţeleg foarte bine din răspunsuri.

Acum câţiva ani am hotărât să mergem în străinătate pentru o mică vacanţă. Cum tradiţia familiei era să plecăm întotdeauna cu căţel şi purcel, i-am lăsat de data asta pe patrupezi acasa şi am “reîntregit”  Clanul Peneşilor cu doi naşi şi o nepoata !

Aşadar personajele au fost :

Mitel – Tati (îi spun copiii) – socrul meu, tatăl soţului meu, soţul cu acte în regulă al soacrei mele, sponsorul oficial al excursiei

Vica – Manini (îi spun copiii) – soacra mea, o megasuper-gospodină, o femeie dedicată 100% familiei şi în special, nepoţilor

Laurenţiu – soţul meu – prinţul consort (îi spun eu) – şofer – organizator – dictator – Fecioară enervantă prin meticulozitate

Corina – născută să fie prinţesă dar ajunsă Cenuşăreasă cu normă-ntreagă – cicălitoarea de copii – mamă-vitregă (spun copiii)

Gabi  – naşa de cununie – nănuţa lui Călin – antrenoare de înot, sportivă prin definiţie – o tipă de nota zece

Valdi  – soţu’ naşei adică naşu’ – antrenor de înot – un masiv blond cu ochi albaştri – un tip de milioane

Luca – primul născut, copie la indigo a tatălui (Laurenţiu) – pescar – motociclist (în devenire pe atunci) – mare amator de chinuit fraţi mai mici

Călin – odoraşul familiei – blond – bucălat – ochi turcoaz – gene măturici – alintat până la cer şi înapoi

Laura – nepoţica adolescentă – frumoasă – blândă – tăcuta – adeseori pe post de împăciuitor al fraţilor Peneş

Masina: un Opel Vivaro, cu 9 locuri, puţin mai mare decât Kia Besta.

Laurenţiu, eminenţa cenusie, creierul operaţiunii, a stabilit tot traseul, locurile pe care o să le vizitam, obiectivele turistice, locurile de cazare, de parcare, de mâncare şi aşa mai departe.

Luca si Valdi, au fost copiloţi cu schimbul iar restul am fost “bagaje” vorbitoare.

Eu am rău de maşină şi din pacate mai tot traseul am bolit dar asta e deja altă poveste.

Excursia a durat cam 3 saptamani iar traseul a fost stabilit la modul general, n-a fost nimic bătut în cuie, s-a întâmplat să ne schimbăm planurile de la o zi la alta, în funcţie de bani, stări, tensiuni şi aşa mai departe.

Am ieşit din ţară pe 6 august prin vama de la Arad, a urmat drum întins până la Veneţia, Milano, am urcat pe Mont Blanc, Geneva – Elveţia, Perpignan, Barcelona, Valencia, Granada, Sevilla, Salamanca, din nou Madrid, Andora, Monte-Carlo, Marsilia, Nisa, Genova, Verona, Padova si înapoi acasa.

La Venetia nu ştiu dacă mai e nevoie să spun cum a fost, cred că toţi ştiu de Piaţa San Marco, de gondole şi de insula Murano, în Madrid am vizitat Domul si Scala. Domul din Milano m-a impresionat până la lacrimi, e într-adevăr o minune.

În Geneva, Elveţia, ne-am plimbat pe malul lacului, am admirat fântâna şi lebedele şi am rămas impresionată de atmosfera de acolo. Cum spunea verişoara mea “calmă, liniştită” , o curăţenie de-ţi lua ochii, flori, multe flori şi oameni relaxati! Cred şi eu! Li se vedeau conturile din bancă în priviri ! Nu că aş fi invidioasă dar chiar se observa cu ochiul liber omul pt care grijile financiare sunt mici, mici de tot !

La Barcelona, Sagrada Familia a lui Gaudi iţi taie răsuflarea. Şi cand te gandesti că un om la fel ca noi a putut gândi, construi şi vedea lumea în acest mod…

În Granada am vizitat Grădinile Alhambra si catedrala, atâta frumuseţe de-ţi umplea inima.

La Gibraltar nu ne-au lăsat englezii să trecem dincolo, nu aveam viză.

În Sevilla am prins exact sărbătoarea Sfintei Maria şi am ascultat un mare concert de muzică clasică în piaţa din centrul oraşului. Fără cuvinte… Pe un podium, o adevarată orchestră, cu un dirijor ce arăta ca un zeu şi dirija ca un demon ! Impresionant…

Cam atat despre oraşe! A fost destul de dificil, copiii doreau să se joace şi să stăm mai mult într-un loc, noi, “mijlociii”, eram înebuniţi după muzee şi locuri încărcate de istorie iar seniorii întrebau mereu cât mai avem până la următoarea oprire. Ritmul a fost draconic, parcă eram urmăriţi de poliţie dar trebuia să comprimăm multă informaţie şi multe locuri, într-un interval de timp foarte scurt. Am râs, am plâns, ne-am şi certat, ne-am impăcat… Am dormit prin pensiuni, moteluri, maşină, adeseori am mâncat doar ce luam de prin magazine, opream în parcări şi găteam, improvizam ceva, având trusa de prim – ajutor “gastronomic” cu noi… Dacă am fi avut bani mai mulţi lucrurile ar fi stat cu totul altfel, cu siguranţă!

Oricum, am avut parte şi de locuri de cazare extrem de scumpe şi nu tocmai de bună calitate, precum şi de locuri cu preţuri modice dar cu nişte condiţii excelente + oameni speciali.

Cel mai primitor loc a fost maşina, dacă ar fi putut citi gândurile de noapte ale fiecăruia şi le-ar fi putut spune, ar fi ieşit un interviu pe cinste.

Momente amuzante au fost multe, nici nu le mai ţin minte pe toate…

La Sevilla, ştiu că ne-am cazat într-un hotel şi apoi am plecat să vizitam oraşul. Numai că la întoarcere, cineva furase hotelul ! Ne-am învârtit într-un sens giratoriu cred că vreo oră, până ce ne-a luat poliţia la ochi. Când au aflat ce căutam, au dat drumul la lumini şi ne-au condus până la hotel! Coloană oficială, ce mai, eram persoane importante !

Dupa atat de multe “trasee” în cerc, am adormit buştean şi dimineaţa, socrul meu cand i-am bătut în uşă, s-a ridicat din pat atât de speriat încat a luat cu el şi televizorul şi masa… Când am reuşit să intrăm în camera, el era pe jos, cu televizorul în braţe şi cu masa în cap!

În Franţa, deşi aveam vorbitori de limbă franceză, nu ştiam cum se spune la supermarket şi eu, mergeam pe stradă şi începeam :”Je voudrais mange!” Nu mai trebuia sa continui că de cele mai multe ori primeam ceva de mancare ! Mai târziu am aflat cum e cu timpul prezent şi viitor şi cu conjugările !

La DisneyLand-ul din Franţa, am pierdut-o pe soacra mea, Manini. După ce am căutat-o de ne-a venit rău, ne-am dus la biroul de informaţii şi soţul meu, care e cărunt, a declarat în franceza lui de român că şi-a pierdut mama. Âia făceau ochii mari, încercau să ne corecteze, să ne ia cu binişorul, să le spunem câţi ani are copilul pierdut. Noi spuneam 65, ei zâmbeau îngăduitori, se uitau ca la urangutani la noi şi o luau de la capăt. Eu mi-am pierdut răbdarea şi am intrat într-un mare complex să o caut, m-am gândit ca a intrat la vreo toaletă (din nou!) şi i-a venit rău. La toaletă, cum puteam să bat la toate uşile? Am început să strig, de fapt sa cânt bătând din palme, “manini, manini, manini”, plimbându-mă dintr-un colţ în altul. Care cum intra, zâmbea, au fost şi persoane care au început să bată din palme şi să strige şi ele manini, manini ! Probabil că se gândeau că e vreun joc sau fac parte din comitetul de primire, nu ştiu dar oricum, am râs cu lacrimi când am ieşit! Mai lipseau japonezii să-mi facă poze !

Un singur lucru mai pot să spun, fără teamă că se va râde de asta : din toate minunăţiile văzute şi vizitate, cel mai mult m-au impresionat toaletele ! Pentru cineva care-şi bea cafeaua la Paris şi apoi ia prânzul la Milano, astea sunt nimicuri, dar pentru mine, ieşita pentru prima oară din ţară, sistemele alea cu bătut din palme, cu cartelă, cu butoane în pardoseală, cu sistemul “nu stingi lumina, nu se trage apa sau nu se închide usa”, toate astea si multe alte chiţibuşuri din astea m-au fermecat! Parcă eram la bordul navei din Star Trek !

În concluzie nu cred ca aş mai pleca acum în aceeaşi formulă! Am observat că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, devii mai comod, începi să ai nişte tabieturi, se schimbă priorităţile, nevoile şi necesităţile.

Dacă mai sunt persoane care vor să încerce formula “cu căţel, cu purcel”, le recomand să aibă multă răbdare, să fie toleranţi şi să se bucure de excursie in sine, de ceea ce vad, descoperă, cunosc, ating, miros şi nu de neajunsuri şi neplăceri.

Avantajele călătoriei cu toată familia sunt legate de sentimentul acela că îi ai pe cei dragi aproape, că împarţi cu ei frumusetea unui răsărit de soare, o poveste legată de istoria unui oraş sau pur şi simplu o clipă de tăcere pe malul unei ape.

Dezavantaje? Prea puţină intimitate, spaţiul tău fiind invadat permanent de “miile’ de probleme care se cer rezolvate, mai ales de mamă, oboseală, nervi, dinţi slabiti din alveolă de la scrâşnit, efortul de a împăca şi capra şi varza şi lupul şi …ascultătorii poveştii !

Cam atât am avut de spus. Şi-am încălecat pe-o lingură scurtă / să trăiască cine ascultă 🙂

Impresii scrise de Corina Peneş

Mulţumim Corina pentru că ne-ai delectat cu această poveste !

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.