Sejur în Transilvania la Geoagiu Băi, o mică staţiune situată într-o “găleată” înconjurată de coline împădurite, posesoare de izvoare călduţe cu valoare terapeutică. Izolată de vacarmul oraşelor mari, şosele principale, căi ferate, putea să fie locul ideal în care să pândim cum vine tiptil toamna. Aşa ar fi fost dacă, în activitatea de modernizare, nu ar fi scormonit, ridicat, împrăştiat pământ, pietriş, nisip, nişte maşini galbene, într-un ritm foarte lent. Ba, ca şi cum drumurile nu erau suficient de răscolite, au fost aduse şi nişte stive de borduri ceea ce a dus la apariţia unor tranşee peste care populaţia venită la tratament trebuia să treacă cumva, care cu baston care cu diferite dureri la purtător. Aşa că ne-am hotărât să căutăm în jur şi am ales un drum lăturalnic, asfaltat, pentru a ne bucura de de bolţile aurii şi arămii ale frunzişurilor.
Coline blânde se îmbrăţişau în soarele după-amiezei, feliuţe verticale de stânci ieşeau din vegetaţie, câteva culmi abrupte aruncau umbre mari pe asfaltul acceptabil, căciulile capiţelor de fân trădau prezenţa omului, atmosfera poetică! Michel îşi exprimase nu de mult dorinţa de vedea într-o bună zi Austria toamna; peisajul părea, acum, fără cusur, deci, ca să se bucure de culorile calde ale toamnei nu era nevoie să meargă prea departe, gândeam eu, visând la ce bunătate de turism s-ar fi putut face prin acele locuri.
Au apărut satele; micuţe şi îngrijite biserici albe împungeau ascuţit cerul cu turlele lor. Şirul lăbărţat al caselor înşirate de-a lungul şoselei, majoritatea pitulate, multe vechi, unele părăsite şi ruinate înconjurate de foste împrejmuiri devenite adunări de scânduri în stare de ebrietate, era întrerupt, rar, de câte o locuinţă cu etaj şi flori spre şosea. Dezordine în curţi, grădini dezolante şi sărăcăcioase; câteva vaci bălţate se întorceau acasă, un car plin cu fân, tras de două vaci se mişcă mai încet decât altul, cu doi boi greoi dar puternici. Mă întrebam oare în ce secol sunt?
Treptat visele mele turistice se evaporau iar când asfaltul a sucombat brusc şi maşina a început să se zdruncine pe o suprafaţă plină de gropi, producând un praf ce îneca vegetaţia buruienoasă, am abandonat traseul şi ne-am întors dezamăgiţi la tranşeele noastre poftitoare de borduri.
Însă ideea de a căuta ceva de care să ne bucurăm nu ne-a părăsit. Alba Iulia era la numai la 60 de km; o văzusem cu ceva ani în urmă, cenuşie şi melancolică, o cam uitasem, aşa că am plecat să o cucerim sau, să fim cuceriţi. Am fi ajuns în 45 de minute dacă lucrările de consolidare a podului peste Mureş nu ne-ar fi obligat la coadă, ocoliri pe coclauri şi trecere pe pontoane. Oraşul ni s-a înfăţişat cu blocurile sale nu toate că nişte banale cutii, cu unele linii curbe în desenul balcoanelor şi a faţadelor; scăpate de modernizarea socialistă, Prefectura, Universitatea, Biblioteca Bathyanum, Sinagoga, clădiri provenite din secolelel XVIII şi XIX, alături de cele noi, Primăria, Raiffeisen Bank întregesc specificul locului.
Inima oraşului, se ştie, bate la Catedrala Reîntregirii Neamului, aflată în Cetate. Colorată acum în alb şi galben, cu înalta ei clopotniţă şi galeriile împrejmuitoare, răspândea lumina alungând pâcla unei zile mohorâte. De o parte şi de alta a intrării portretele albe ale regelui Ferdinand şi reginei Maria, încoronaţi aici în 1922, amntesc cui a îndrăznit să uite că aici s-a făcut unirea Transilvaniei cu România şi că în cinstea ei s-a construit, între 1920 – 1921, aceasta catedrală. Portretele cuplului regal, picturile cu subiect religios şi istoric, fac mândria interiorului nu atât de mare pe cât ne-am fi aşteptat.
În apropiere, Catedrala Romano-Catolică, construită şi completată între 1927 şi 1736, reuneşte stilurile epocilor care au marcat-o: romanic, gotic, renascentist, baroc şi adăposteşte sarcofagele familiei Huniazilor, principi maghiari şi pietrele de mormânt ale unor episcopi. Sobrietatea decoraţiei interioare şi dimensiunile ne-au amintit de Batalha şi Alcobaca, bazilici monumentale din Portugalia ca şi de castelele medievale, unde lipsesc deasemenea picturile de pe pereţi şi bolţi fără ca acest detaliu să le ştirbească valoarea. Cred că de la Mediterana până la Marea Nordului principii de bază şi motive arhitecturale au circulat intens din moment ce stâlpişori semicirculari împodobesc pereţii curbaţi ai unor capele de la Castillo de Loarre (Spania) până la Albă Iulia!
Un răpăit de tobe şi sunete de alămuri ne-au chemat afară, unde ne-am trezit în plină poveste medievală – un convoi pedestru alcătuit din bărbaţi maturi, tineri şi un băieţel, îmbrăcaţi în costume de epocă şi purtând peruci argintii, însoţiţi de o fanfară şi toboşari, păşeau solemn. În urma lor o mini cavalerie venea pe mândri cai negri, unii înspumaţi. Era defilarea gărzii traseului celor Trei Fortificaţii, un adevărat apectacol.
De ce trei fortificaţii? Pentru că aici a fost mai întâi un fort roman destinat soldaţilor care păzeau drumul aurului apoi, o cetate medievală numită Balgrad. Carol al VI-lea de Habsburg a iniţiat construirea unei cetăţi bastionare, cea mai importantă din Transilvania. Italianul Giovanni Morando Visconti a făcut proiectul inspirat de modelul forturilor franceze în formă de stea, concepute de Vauban, mareşalul arhitect al lui Ludovic al XIV-lea. Lucrările (1715 – 1738) au fost supravegheate de feldmareşalul Eugeniu de Savoie (cel care, în fruntea armatelor austro-ungare a oprit definitiv înaintarea turcilor spre Europa de vest; statuia să ecvestră se află la palatul Hoffburg, în Viena). Douăzeci de mii de iobagi din împrejurimi au lucrat efectiv, alături de meşteri, rămânând apoi, împreună cu aceştia, să trăiască la poalele cătaţii şi formând nucleul oraşului de mai târziu.
După câteva ocolişuri şi alinieri garda s-a îndreptat spre poarta principală. Urmând-o alături de copii, adulţi şi forţe de ordine am trecut pe lângă panouri informative, alte porţi, statuia lui Mihai Viteazul din faţa Palatului Princiar cu basorelieful Unirii, Muzeul şi sala Unirii cu două şiruri de portrete ale personalităţilor care au făurit acest act măreţ. Odată ajunsă în incinta porţii unde sunt tunuri şi străji cu puşti lungi, a venit momentul solemn al deschiderii marilor batante din metal greu; convoiul a înaintat pe podul cu lanţuri. Aici se întâlnesc în mod simbolic, extrase din alte timpuri, forţa imperiului autoritar, represiv dar şi creator de valori cu rezistenţa şi suferinţele românilor care s-au sacrificat pentru a-şi păstra identitatea, pentru a-şi dobândi drepturile şi independenţa. În fata magnificei porţi a fost ridicat monumentul din granit în memoria răsculaţilor din 1784. Tot aici au fost ucişi Gheorghe Doja, Horia şi Cloşca, iar Avram Iancu a fost torturat (1851). Acum, se pot vedea zidurile groase ale cetăţii, panorama oraşului şi a împrejurimilor. Garda s-a retras de pe pod şi s-a îndreptat spre platforma de artilerie de unde s-au tras salve de tun în cinstea drapelului oraşului.
În acea zi Michel s-a aflat cumva în Austria şi în România în acelaşi timp, nu în peisaj cum îşi dorise ci într-o întâlnire cu istoria. Văzusem deja schimbarea gărzii la palatul regal din Rabat şi la palatul Buckingham. Nu ne-am aşteptat la acest frumos ceremonial colea, la doi paşi! Am aflat că el are loc de la 1 mai până la 1 octombrie, în fiecare sâmbătă la 11:30. Numai că eram la jumătatea lunii octombrie. Atunci? Veniseră la Alba Iulia 40 de ambasadori din toată lumea! Şi noi!
În fata catedralei parcul se termină cu fântâna cinetică. La Barcelona şi Praga ne-am delectat cu spectacolele de apă, culoare şi muzica, aici nu am rămas până seara, aşa că nu ştim cum, dacă şi când funcţionează. Rămâne de descoperit.
Cred că acest oraş merită văzut pe îndelete; intrarea în muzee şi o plimbare de seară îţi pot da sentimentul că efortul de restaurare şi-a atins scopul: trecutul şi prezentul se întâlnesc în mod armonios, ca în multe oraşe europene şi ne face cinste!
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
