Călătorie iniţiatică pe bicicletă (3)

Călătorie iniţiatică pe bicicletă (3)

Jurnal de călătorie pe biciclete – Bucureşti – Călăraşi – Cobadin – Eforie Nord – Vama Veche – Corbu

(aprox. 400 de kilometri)

Ne povesteşte: Eugen Voineag şi… fiul său, Andrei

Sâmbătă 17 iulie 2010

Ne-am trezit pe la 7-8. După ce am dormit îndestulător. Imediat s-a simţit faptul că eram odihniţi. Uitasem de calvarul din ziua precedentă, Andrei mi-a zis că nici nu-i mai pasă de dealuri, am împachetat pe biciclete şi am plecat voioşi la drum.

Am întâlnit azi primul cuplu pe tandem. El şi ea, elveţieni. Slabi, blonzi, trecuţi bine de prima tinereţe dar tot un zâmbet!

Am întâlnit şi un biciclist din Bucureşti, ne-am dat seama că era român după rucsacul pe care îl căra în spate. Plecase în aceeaşi zi cu noi dar tovarăşul lui abandonase traseul (a chemat o maşină să-l ia) chiar la mânăstirea Dervent, unde opriserăm cu o zi înainte să ne odihnim. Ne-a întâmpinat cu „hello” şi s-a bucurat că suntem români. De fapt salutul bicicliştilor pe ruta Ostrov-Cobadin-Vama Veche este „hello”!.  Bicicliştii străini au bagajele pe bicicletă, nu în cârcă. Ne-am tot intersectat pe drum cu el după aceea şi ne-a fost de mare ajutor. Călătorii trebuie să se ajute între ei.

Efortul depus la urcatul unui deal este răsplătit de o coborâre pe măsură. Asta ştie orice biciclist. De aceea nu prea îţi vine să frânezi la coborâre când ştii cât de greu ai pedalat la urcare. De aici ni s-a tras şi a doua căzătură.

La o coborâre de câţiva kilometri, urma un viraj la dreapta. Având experienţa mersului pe motocicletă mi-am dat seama că aveam o viteză prea mare ca să-l abordez în siguranţă, drept care am strigat FRÂNA! Şi am încetinit. Andrei însă a trecut pe lângă mine frânând e drept dar numai cu frâna spate cum era el obişnuit de la bicicleta veche care nu avea frâna fata reglată bine… a intrat în zona de pietriş, i-a fugit roata spate şi BUF!… căzătură destul de urâtă. Cotul drept îi era acum afectat, vânătăile aferente nici nu mai contau. Palma dreaptă iarăşi îi era julita. L-am spălat cu atenţie şi CULMEA… uitasem trusa medicală acasă! Aici intervine biciclistul din Bucureşti care ne-a oferit trusa lui de prim ajutor. Îi mulţumesc din nou din suflet lui Cătălin pe această cale. Numele de familie nu i-l ştiu…

Julitura de la cot era întinsă, destul de adâncă şi a sângerat cam tare. Am spălat-o bine asigurându-mă că nu a rămas nici un corp străin în rană, am dezinfectat-o cu Rivanol după aceea. Restul era treaba Mamei Natură. Care în cazul primei julituri îşi făcuse treaba foarte bine. O crustă sănătoasă prinsese deja contur.

Aici aş vrea să subliniez purtarea echipamentului de protecţie. Dacă Andrei şi-ar fi purtat mănuşile de biciclist (alea fără degete) pe care le avea cu el dar din comoditate nu şi le-a pus ar fi evitat rana din palma… aia de la cot nu avea cum să o evite, e drept.

Cu coatele zdrelite ajungem la Adamclisi, pe care îl vizităm. Ne gândim că pe aici au trecut cohortele romane în luptele cu dacii liberi. Mi-e greu să-i explic copilului că sunt strămoşii noștri pentru că practic nu văd acum nici o legătură între localnicii de azi ai zonei şi iluştrii lor înaintaşi. Portarul este impresionat de rana lui Andrei. (Adevărul este că am lăsat rana în aer liber să se usuce la soare (care se ştie că e cel mai bun dezinfectant)  şi arată destul de urât.) Până la urma Traian a construit acel monument ca să plătim noi 7 lei să-l vizităm?

În fine ajungem în Cobadin, parcăm într-o piaţetă, în faţa unei frizerii, mâncăm şi ne rămâne un rest mai consistent de mâncare (cumpărat de la o alimentară 10 minute mai devreme), nişte brânză şi pâine . Am văzut o căţea cu pui mai amărâtă pe acolo mai devreme şi ne-am gândit să-i lăsăm ei resturile de la masa noastră. Dar nu mai era de găsit. Drept care ne-am dus la frizerie şi l-am rugat pe frizer să-i dea căţelei când o apărea restul de mâncare. Frizerul a acceptat bucuros. Nu ştiu de ce dar am avut impresia (şi Andrei mi-a spus că a avut aceeaşi impresie) că bietul animal nu avea să primească nici un rest de la masa noastră. Dar asta poate şi din cauza copiilor cerşetori întâlniţi prin sate, obişnuiţi probabil să primească una alta de la turişti.

La vreo două ore după ce am mâncat am ieşit în şoseaua care leagă Negru-Voda de Constanta. Mai aveam 20 de kilometri până în Eforie Nord!!!

Aici era drumul mai aglomerat dar gândul că vom ajunge astăzi ne dădea puteri aşa că am pedalat cu spor. Pierderea unui şurub de la portbagajul fata (s-a desfăcut de la vibraţii) ne-a mai întârziat un sfert de oră dar graţie unui localnic din Techirghiol care ieşise grabnic în ajutor cu trusa de scule şi şuruburi de rezervă revenim pe traseu.

[Foarte bun băiatul ăla!]

Acum minutele se scurgeau vertiginos în favoarea noastră şi ochii noștri scotoceau zările în căutarea unui orizont albastru care întârzia să apară… intersecţie la dreapta indicator Eforie Nord, mai mergem câţiva kilometri pe străduţe şi deodată întâlnim oameni CU SLAPI ŞI COLACI DE ÎNOT, cu copii, venind de la PLAJĂ, CHIOŞCURI CU KEBAB, RĂCORITOARE şi ARTICOLE DE PLAJĂ iar drept în fata albastrul marii ne sparge retina!!!

[CIVILIZAŢIE!]

Să plângem, să râdem, să ţipăm… ne aşezăm pe o bancă lângă pârâul de oameni care venea de la plajă… luăm un suc şi savurăm litoralul românesc cum nu l-am savurat niciodată. Punem mâna pe telefon şi o sunăm pe mami să-i spunem vestea cea mare. SUNTEM LA MARE.

Va urma…

Citeste şi

Episodul 1

Episodul 2