Rembrandt Huis, Amsterdam

Rembrandt Huis, Amsterdam

Casa lui Rembrandt

Ieşind din nemaipomenita şi ultramoderna gară a Amsterdamului, după ce am cumpărat cardul vizitatorului ca să umblăm peste tot  fără grija biletelor, ne-am lăsat înghiţiţi de furnicarul de pietoni de toate naţionalităţile, cu ochii pe sus, la faţadele specifice arhitecturii olandeze, atât de diverse că desen şi culoare. Bicicliştii circulau în flux continuu pe spaţii mai mari decât cele destinate pietonilor; Michel mă înşfăca mereu de după cap, salvându-mă de la a fi călcată de vehiculele cu două roţi, ca o pisică ce îşi mută pisoiul dintr-un loc în altul. Mergând în acest fel ciudat pe Damrak am ajuns la Dam, piaţa centrală cu palat, Monumentul Naţional, Muzeul Madame Tussaud, Biserica Nouă în apropiere şi de acolo am luat tramvaiul 9.  Am coborât la piaţa Rembrandt unde vestita compoziţie Rondul de Noapte transformată în grup statuar, sub privirile maestrului, părea gata de acţiune.

Am trecut peste un pod (din cele 1300 ale oraşului), printr-un târg, prin terase şi pe Jodenbreesraat 4 am găsit casa celui mai mare pictor din Ţările de Jos.

Rembrandt a cumpărat-o  când era în culmea gloriei (1656) şi a creat aici capodoperele sale bucurându-se de dragoste, renume şi bogăţie, cunoscând apoi suferinţa de a-şi pierde trei copii mici, soţia (Saskia) de numai 30 de ani şi unicul fiu (Titus) de 27 de ani, de a fi neînţeles, blamat, copleşit de datorii şi în final (1659) pierzând tot ceea ce avea – mobilier, colecţiile de artă şi curiozităţi, trăindu-şi ultimii ani în mari lipsuri, înmormântat undeva, în necunoscut, printre cei mai săraci cetăţeni ai Amsterdamului.

Restaurată şi remobilată parţial, casa în care Rembrandt şi-a trăit mărirea şi decăderea conţine opere de artă şi obiecte asemănătoare celor pe care le-a avut artistul; s-a reînviat astfel atmosfera secolului al XVII-lea olandez.

Am călătorit aşadar în alt timp însoţită de audioghid şi m-am gândit la Lampa lui Aladin; aş fi vrut ca ea să existe pentru a putea chema duhul pictorului care să ne însoţească prin atelierul luminos cu şevalet, scaun, pensule, paletă, instrumente de desen (şi godin pentru încălzire), dormitoare cu paturi mici, scară interioară din lemn, un mare salon cu vitrine, rafturi şi dulăpioare; monede, corali, pietre, trofee, arme, cărţi valoroase, obiecte pe care le conţineau toate casele olandezilor înstăriţi într-o perioadă de mare înflorire economică erau expuse împreună cu busturi antice (copii) şi mulaje destinate celor pe care profesorul Rembrandt îi învăţa să deseneze şi picteze. Într-o mare încăpere era o colecţie de picturi pe care le-am privit numai printr-un geam. Dacă lampă nu aveam aş fi dorit ca măcar pereţii să-şi povestească amintirile pentru că despre Rembrandt omul nu sunt prea multe mărturii; persoanele apropiate trăiesc însă în tablouri, gravuri şi desene. Chipul artistului la diferite vârste este în autoportrete sau, furişat în diferite compoziţii.  Ce şi cum gândea a rămas să se deducă din faptele şi opera să găzduita de mari muzee din Europa şi America; a avut numeroşi imitatori şi falsificatori. Tehnologiile moderne din secolul XX au permis identificarea lucrărilor autentice, cam o treime din câte umblau prin lume şi iscălite Rembrandt.

În vremea lui, artistul nu a fost considerat cel mai mare pictor olandez pentru că el nu s-a conformat repertoriului naţional de teme – naturi statice cu elemente simbolice, scene din viaţa de toate zilele, peisaje, portrete, executate în maniera academică, manieristă sau italienizantă ci a ales compoziţia cu subiecte din Biblie, mitologie şi istorie, a conceput portretele învăluite de întuneric, în linişte şi reculegere, într-o lume a lor unde par să-şi asculte gândurile; a dat frumuseţii un nou înţeles. Nu aspectul atrăgător era important ci felul în care se construia imaginea şi ce transmitea ea, fapt neînţeles de majoritatea contemporanilor: contrastele dintre umbre şi lumini organizate în planuri catifelate, excluzând liniile tranşante, simplitatea voită a decorului în contrast cu profunzimea sufletului omenesc supus emoţiilor, modul de a aşterne culoarea pe pânză, descătuşat de prejudecăţi şi canoane, au creat unicitatea operei lui Rembrandt şi l-au făcut un precursor ilustru al artei secolelor următoare. Goya, Daumier, impresionismul au urmat căi deschise de marele olandez.

Este posibil ca cele expuse în acea casă să nu-i fi aparţinut într-adevăr pictorului. S-a realizat însă ceva foarte important: atmosfera benefică din primii ani în care pictorul a locuit aici, când puternica să dragoste de viaţă şi belşugul s-au consolidat în asemenea măsură încât, dacă al doilea s-a dus, prima a rezistat până la capătul vieţii, până la ultimul autoportret care nu este al unui om înfrânt deşi îi pierduse pe cei mai mulţi dintre cei dragi. Ştia oare că îl aştepta o posteritate glorioasă?

Pe noi ne aştepta tot gara din Amsterdam. Eram stabiliţi la Bussum Zuid, nu departe şi la venire ne ajutaseră nişte fete thailandeze să obţinem bilete de la maşinăriile alea încifrate de pe peron. Ne-am amintit de acest lucru şi ne-am propus să nu ajungem chiar la ultimul tren spre “casă”. În gară era plin de automate, lumea venea, le gâdila, lua biletul şi pleca; am încercat să le înţelegem, am urmărit persoane “la lucru” dar a fost în zadar. Am căutat atunci birourile de informaţii. Ne-au sfătuit să urcăm la etaj. Acolo scria ceva cu “air”, aeroport deci. Am coborât, am întrebat din nou şi am fost trimişi în acelaşi loc, la o coadă. După încă o evadare din şir şi alte întrebări la alte birouri, s-a găsit cineva să ne spună că, într-adevăr se dau acolo bilete pentru avion, dar ŞI PENTRU TREN. Timpul trecuse, pierdusem deja două curse, mă vedeam dormind pe undeva în aer liber în timp ce eleganta şi scumpa noastră cameră rămânea goală. Ne-am reîntors la coadă, am obţinut biletele, am învăţat “manevrele” şi tot de acolo am aflat cum se poate vedea Olanda cu trenul, 34 de euro două  persoane, valabil 24 de ore în toată ţara. Şi am făcut-o, după câteva zile, acesta fiind subiectul unei alte povestiri.

Mai multe detalii despre muzeu si pictor pe site-ul oficial.

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.