Tablou fără titlu

Tablou fără titlu

Povestea neterminată a unui călător.

Dacă mă gândesc bine e o poveste care nici măcar nu a început. E mai degrabă un portret, o imagine care m-a impresionat, care mi s-a întipărit în minte şi pe care, din păcate, nu am avut cum să o imortalizez şi pentru voi. Aşa că mi-ar plăcea să încerc să vă descriu în cuvinte, iar dacă la final veţi avea senzaţia că aţi privit un tablou fără titlu, care v-a dat un singur cadru urmând ca voi să construiţi povestea, va însemna că am reuşit.

E o după-amiază însorită şi mă plimb cu o îngheţată în mână, pe aleile unui parc plin de viaţă din Turnu Măgurele. Îmi omor câteva clipe în care nu am altceva de făcut, în timp ce aştept ca un prieten să îşi rezolve nişte probleme. Admir fetiţe cochete de mai multe vârste, de la 4 la 10 ani, care pedalează pe biciclete, îmbrăcate frumos, în rochiţe cu panglici sau cu buline. Îmi e drag de ele şi mă gândesc cum s-au adunat toate micile frumuseţi ale micului oraş la un loc. Caut şi eu o bancă la umbră pentru a mă feri de soare. Îmi place soarele. Şi mi-au plăcut enorm câmpurile întinse şi gabene de floarea soarelui întâlnite pe drum. Nici la astea nu am apucat să fac o poză, mă grăbeam… Acum însă aş vrea puţină umbră pentru că e foarte cald.

O iau pe o alee şi primul lucru care îmi sare în ochi e o altă bicicletă. De data aceasta nu mai e nicidecum cochetă ci aproape acoperită cu bagaje. Privesc la banca din dreptul ei şi descopăr un personaj ce seamănă puţin cu Isus, păr lung, barbă, muschi. Ei bine, până la partea cu muşchii expuşi liber la soare, după un presupus drum canicular. Huo femeie, bagă-ţi minţile în cap şi revino la poezie.

Omul ăsta pare să vină de departe. Încearcă să îşi încropească un pranz, de aceea rezist tentaţiei de a-l saluta, nu vreau să deranjez. Mă aşez totuşi pe banca de alături, sperând să mă întorc acasă cu o poveste pe care să v-o spun. Nişte copiliţe de vreo 5-6 anişori nu se formalizează ca mine şi vin pe rând să se prezinte: “My name is Alina!” zice prima şi se întoarce fâstâcită, chicotind, către celelalte. Urmează şi prezentarea celorlalte două însoţită de acelaşi model de fâstâceală şi chicoteală. Călătorul nostru ars pe faţă de atâta soare şi vizibil obosit găseşte resurse să zâmbească. Deci am avut dreptate, nu vine de aproape.

Fetiţele aleargă din când în când la părinţi, ca să mai întrebe cum se spun diverse cuvinte în engleză. Nu au prea mare succes, aşa că se întorc şi se consultă ce să-i mai spună călătorului străin. Aleg să indice culorile de pe bagaje şi bicicletă: “blue, red..” Acesta zâmbeşte din nou, aprobând. Schimb şi eu un zâmbet de simpatie cu el, simpatie comună faţă de micuţele domnişoare, nu vă gândiţi la altceva.

Într-un final copilele se hotărăsc să îl întrebe cum îl cheamă. Îmi ciulesc urechile dar acestea percep numai soneria telefonului. Trebuie să plec şi să las povestea asta neterminată.

De unde venea şi încotro mergea? Câţi kilometri a făcut şi ce fel de oameni a întâlnit? Când i-a fost uşor şi când greu? Nu vom afla poate niciodată. Sau cine ştie, poate o continuaţi voi…

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.