Călător în Heidelberg (1)

Situat în nord‑vestul landului german Baden‑Württemberg, pe malul râului Neckar, aproape de punctul de confluenţă al acestuia cu Rinul şi încadrat de dealuri împădurite (Königstuhl şi Heiligenberg), Heidelberg se poate lăuda cu frumuseţea peisajelor, dar şi cu o soartă mai blândă spre deosebire de numeroase alte oraşe din Germania. Şi asta pentru că Heidelberg a fost ocolit de raidurile aeriene din timpul celui de‑al doilea război mondial, reuşind astfel să‑şi păstreze aproape intacte clădirile din centrul vechi care datează din secolele XIV‑XVIII. Se spune că oraşul a fost ferit de bombardamente pentru că armata SUA intenţiona să transforme oraşul în garnizoană după terminarea războiului. Conform unei alte surse, ofiţerul american însărcinat cu atacurile aeriene ar fi studiat în Heidelberg şi, prinzând drag de acest oraş, ar fi refuzat să‑l vadă victima distrugerilor. Oricare ar fi adevărul, important este că oraşul a rămas aproape neatins, spre bucuria celor care vin să‑i admire frumuseţile.

Spre castel pe strada principală

Castelul din Heidelberg este, fără îndoială, punctul de atracţie al oraşului, iar istoria sa tumultuoasă stârneşte interesul tuturor. Însă, până la castel, mai sunt şi altele de văzut.

Mai întâi, o informaţie practică: există două centre de informare turistică – unul aflat chiar la ieşirea din gară, iar celălalt în Altstadt (centrul vechi), lângă primărie – de unde vă puteţi procura hărţi şi ghiduri şi unde puteţi cere diverse informaţii. De la gară se ajunge uşor în centrul istoric, practic din Bismarckplatz intri pe strada principală (Hauptstraße) care te conduce direct în Alstadt. Cu o lungime de aproape 2 km, Hauptstraße este cea mai lungă stradă comercială din Germania, două treimi din aceasta fiind închise circulaţiei rutiere. Aşadar, ce poate fi mai indicat decât o plimbare pe această, să‑i zicem, alee pietonală? „Animată” este puţin spus când vine vorba de atmosfera plină de energie a acestei străzi, unde se află zeci şi zeci de magazine de toate felurile, cafenele, restaurante şi baruri. Ca să nu mai spun că auzi toate limbile pământului vorbindu‑se în jurul tău. Pe Hauptstraße nu mai pridideşti uitându‑te în stânga şi în dreapta, sunt o grămadă de tentaţii la tot pasul. De exemplu, o mică prăvălie are vitrina plină cu sticle de culoare roşie: lichior de căpşuni. Domnii strâmbă din nas, ştiu, băuturile dulci sunt pentru fete. Poate, însă când am degustat licoarea dulce si parfumată, cât pe ce să mă ia cu ameţeală de tare ce era! Un alt mic magazin avea expusă o cutie cu bulgări de zăpadă: nişte prăjituri din aluat umplute cu diverse creme. Am gustat şi eu un bulgăre din ăsta că prea arătau bine, însă n‑am fost foarte impresionată de gust. Oricum, merita o încercare dat fiind că era ceva nou pentru mine. Altfel, după cum am zis, aici găseşti de toate pentru toţi, inclusiv un magazin unde se inscripţionează tricouri, asta în cazul în care v‑aţi îndrăgostit de Heidelberg şi vreţi ca suvenir un tricou personalizat la un preţ cât de cât rezonabil (între 12 şi 20 de euro).

Tot din Hauptstraße ai acces către alte obiective ale oraşului: universitatea, catedrala şi o serie de muzee. În Piaţa Universităţii, pe lângă Universitatea de care vă spuneam în teaser că este cea mai veche din Germania şi care anul acesta sărbătoreşte cea de‑a 625‑a aniversare, se găseşte un magazin mai puţin obişnuit. În magazinul Käthe Wohlfahrt spiritul Crăciunului îşi face simţită prezenţa pe parcursul întregului an: aici se găsesc brazi împodobiţi şi diferite alte ornamente specifice sărbătorilor de iarnă, dar şi o gamă variată de jucării, păpuşi şi suveniruri.

În centrul istoric se află şi Catedrala, care poartă hramul Sfântului Duh şi a cărei turlă impunătoare poate fi imediat recunoscută fie din grădina castelului, fie de pe Drumul filozofilor, două puncte de belvedere de unde poate fi admirată panorama oraşului. Catedrala a fost îndelung disputată de catolici şi protestanţi, aceştia ajungând într-un final la un compromis. Mai precis, au înălţat un zid care împărţea catedrala în două, astfel încât cele două culte creştine să îşi vadă nestingherite de obiceiurile sale. În 1936, zidul a fost dărâmat, iar catedrala a revenit protestanţilor.

La castel se poate ajunge uşor din Kornmarkt (piaţa cerealelor) pe jos (urcuşul durează aproximativ un sfert de oră) sau cu funicularul. Intrarea costă 5 euro pentru adulţi şi 3 euro redus, fără ghid. Dacă simţiţi nevoia unui tur cu ghid, atunci plătiţi 7 euro sau 3,50 euro redus, după caz. În Kornmarkt poate fi admirată statuia impunătoare a Madonei cu pruncul, datând din secolul al XVIII-lea. Tot aici se află Palatul Graimberg, numit după ducele Charles de Graimberg, care, în secolul al XIX-lea, a avut un rol esenţial în conservarea ruinelor castelului ce şi-au câştigat notorietatea la nivel mondial.

Castelul: scurt istoric

La castel, aglomeraţie mare, mon cher. Mulţi vizitatori de toate naţiile, dar şi cupluri care au ales să‑şi unească destinele în acest loc romantic, deşi castelul şi‑a păstrat doar o parte din gloria de odinioară.

Se spune că cele mai vechi părţi ale castelului datează din secolul al XII‑lea. Acesta a devenit reşedinţă regală în timpul lui Ruprecht al III‑lea (1398‑1410), păstrându‑şi acest statut şi pe parcursul următoarelor cinci secole. Istoria castelului nu a fost deloc liniştită, situaţia prezentându‑se, pe scurt, în felul următor: a fost atacat, cucerit, jefuit, incendiat, distrus (parţial, din fericire). Prima tentativă de restaurare a castelului si a grădinii devastate în timpul Războiului de 30 de ani (1618-1648) i‑a aparţinut lui Carol Ludovic (1649‑1680). Fără succes însă, căci trupele franceze au lăsat iar prăpădul în urma lor. Carol Teodor a încercat şi el, la rândul său, să restaureze castelul şi să‑l transforme din nou în reşedinţă, însă eforturile sale au fost zădărnicite de mama‑natură: un trăsnet a lovit castelul în 1764 şi acesta a devenit de nelocuit. În secolele următoare, pietrele castelului s‑au împrăştiat prin Heidelberg, întrucât localnicii le‑au folosit la construcţia propriilor case. Castelul şi‑a găsit totuşi salvatorul în persoana contelui Charles de Graimberg care a încercat să conserve ruinele acestuia şi, în 1934 i‑a adăugat Holul Regal. La finele secolului al XIX‑lea a fost ridicată problema restaurării castelului. Concluzia nu a fost tocmai favorabilă: restaurarea completă a fost considerată imposibilă, prin urmare s‑a hotărât conservarea acestuia în starea actuală. Şi pentru că nu vreau să vă încarc memoria cu prea multe detalii istorice, am să destind puţin atmosfera şi am să vă spun două istorioare.

Orchestra fantomelor din butoiul de vin

Perkeo, paznicul butoiului

V‑am povestit deja că la castel se află cel mai mare butoi de vin din lume. Deasupra uriaşului butoi încadrat de două rânduri de scări cu balustrade frumos decorate se află un ring de dans care, în trecut, a fost locul de desfăşurare a nenumărate petreceri. Atunci când prinţul elector Carol Ludovic a hotărât să‑şi mărite fiica, pe Liselotte, cu moştenitorul tronului Franţei, acesta a primit vizita unor înalţi demnitari francezi pentru a stabilii detaliile fericitului eveniment. Aşadar, la porunca prinţului a fost organizat un banchet în onoarea oaspeţilor francezi. Înainte de petrecere, în butoiul gol a fost ascuns un grup de trompetişti si toboşari. Festivităţile au început, mare veselie mare, vinul curgea râuri şi oaspeţii închinau în cinstea uniunii dintre contesa germană şi regele francez. În toiul petrecerii, oaspeţii au închinat încă o dată în cinstea evenimentului, dar au fost întrerupţi de un zgomot asurzitor, lumânările s‑au stins, iar bezna a pus stăpânire pe locul petrecerii. Cuprinşi de spaima că diavolul venise să le ia sufletele, oaspeţii au dat buzna pe scări, îmbrâncindu‑se să‑şi salveze pielea. Prăpădindu‑se de râs, prinţul şi‑a liniştit oaspeţii înspăimântaţi, deconspirând farsa care fusese pusă la cale şi eliberând muzicanţii din burta butoiului.

Perkeo, paznicul butoiului

O mică statuie a legendarului pitic Perkeo se află chiar în faţa marelui butoi de vin, piticul fiind considerat chiar paznicul acestuia. Perkeo, un împătimit băutor tirolez, ar fi fost măscăriciul curţii în timpul domniei prinţului elector Carol Filip. Legenda spune că piticul a murit pentru că a băut, din greşeală, un pahar cu apă în loc de unul cu vin. Numele său pare să fi fost dat de răspunsul invariabil al acestuia la întrebarea dacă nu doreşte ceva de băut „Perche no?” (adică „De ce nu?”).

O altă legendă spune că în vremurile de glorie ale castelului, printre curteni se afla şi un bufon, pe numele său Perkeo, mic de stat şi urât ca noaptea, dar care, prin giumbuşlucurile sale, îl înveselea pe stăpânul său şi pe oaspeţii acestuia. Măscăriciul mai era renumit şi pentru setea sa nemaipomenită care nu putea fi stinsă decât cu o cantitate apreciabilă de vin. Cunoscând slăbiciunea acestuia pentru vin, mai mulţi nobili tineri şi puşi pe şotii s‑au gândit să râdă puţin pe seama lui. Prin urmare, l‑au ademenit pe pitic în pivniţă, unde se afla un butoi imens plin ochi cu vin, şi l‑au lăsat acolo. Perkeo a fost atât de încântat la gândul că putea să bea după pofta inimii încât a hotărât să nu mai părăsească pivniţa. Însetat fiind, a dat cep butoiului şi a băut şi a tot băut până n‑a mai putut. Neavând cu ce să astupe gaura din butoi, vinul s‑a scurs şuvoaie, înecându‑l pe bufon. Tinerii nobili aşteptau nerăbdători să audă chiotele de veselie ale măscăriciului afumat de vin, dar nu se auzea nici cel mai mic zgomot. În cele din urmă, încolţiţi de teamă, aceştia s‑au întors în pivniţă şi l‑au găsit pe Perkeo plutind în râul de vin. Cam tragic sfârşitul piticului petrecăreţ.

Mai am de povestit despre castel şi despre Heidelberg, dar mai păstrez câte ceva şi pentru data viitoare când o să vă fac o scurtă prezentare a Muzeului farmaciei şi o să vă ofer o plimbare virtuală prin grădina castelului şi pe Drumul filozofilor.

Citeşte continuarea.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Lorena este absolventă de filologie şi lucrează ca traducător. Călătoreşte pentru că îi place să descopere locuri, să cunoască oameni şi să experimenteze lucruri noi. Pentru ea călătoria este o sursă nepreţuită de cunoaştere şi se bucură să îşi împărtăşească impresiile de drum cu alţi călători din lumea mare.