România, ţara în care vom reveni!

România, ţara în care vom reveni!

Am mai scris despre Jean-Marc şi Marie aici. Sunt cei doi tineri francezi care fac înconjurul lumii cu bicicletele. Ce părere au ei despre ţara noastră, vei vedea în rândurile următoare. Eu îţi mai spun doar atât: data viitoare când mai citeşti sau auzi undeva că “francezii” cred sau “francezii” spun un lucru neapărat rău, gândeşte-te cât de mult te reprezintă pe tine ziarele sau televiziunile romaneşti. Nu “francezii” cred că romanii sunt într-un mare fel negativ, ci câte-un prezentator capabil să atragă atenţia doar prin  remarci xenofobe. Să lăsăm însă lucrurile care nu merită să zăbovim prea mult asupra lor şi să vedem ce spun doi francezi care au fost în România despre locurile şi oamenii ei.

“Zarurile sunt aruncate. De ce spun asta? Vei vedea în rândurile următoare.

Totul a început odată cu plecarea noastră din Sibiu, în 21 aprilie 2010. Mergeam spre sud (N. trad.: cu bicicletele), spre Carpaţi. (…)

Imaginează-ţi următoarea scenă: suntem într-o parcare a unui centru comercial,  vremea e urâtă, cerul ne ameninţă cu ploaie, iar cele câteva raze de soare răzleţe nu luminează decât un singur lucru: zăpada de pe vârfurile muntoase pe care le avem în faţă.

Vântul bătea destul de tare în aceea dimineaţa, şoseaua era umedă, iar următorul oraş era de cealaltă parte a pantei pe care o urcam. Dar n-o să ne sperie pe noi nişte munţi! Pedalăm entuziaşti, însă problema mare e că suntem pe un drum care, aţi ghicit, este interzis bicicletelor! E îngust, şi, ce e mai rău, e că e un drum destinat camioanelor. Însă hotărâm totuşi să continuăm, în timp ce plouă, plouă, plouă… Poliţia ne opreşte de trei ori şi ne lasă să trecem de tot atâtea ori. E singurul drum, ştiu şi ei că altă soluţie nu există. (…)

După o noapte petrecută în cort, în curtea unui ţăran care şi-a mutat caprele în altă parte ca să ne facă nouă loc, suntem încă în munţi. Suntem “răsfăţaţi” şi astăzi, aşa că începem iar urcuşul, de-a lungul unui sat care pare că nu se mai termină. Drumul e tot nepietruit, şi urcăm până la 825 m, ca să coborâm apoi 400 m, pe un drum plin de pietre, care sar în toate părţile. Suntem pregătiţi pentru coborârea olimpică acum!

Ne instalăm cortul la ieşirea dintr-un sat, iar noaptea trece fară probleme.

Sâmbătă însă, va fi orice, numai o zi obişnuită nu! Credeam că am ieşit din munţi… Când colo, am ţinut-o într-un sus/jos toată ziua! Seara, frânţi de oboseală, am găsit o pensiune simpatică foc, iar proprietarul ne-a primit cum nu se poate mai bine! Unde mai pui că vorbea franceza, ne-a lăsat să ne instalăm cortul în grădină, ne-a dat acces la baie şi bucătărie, şi toate acestea pentru preţul pe care îl voiam noi! Am petrecut o seară foarte agreabilă cu el, discutand despre Franţa, despre România, despre fiica sa care lucrează în cartierul de afaceri din Paris, La Defense…

Ne-au trebuit trei zile să ajungem în Bucureşti. Într-o seară, în timp ce căutăm un loc să ne punem cortul, îl întrebăm pe un locuitor dacă putem campa în faţa casei lui. Singura problemă: faptul că nu vorbea boabă de franceză sau engleză, iar nivelul nostru de română era la fel de ridicat! Însă, printre două hohote de râs, ne deschide poarta casei fiicei sale, care e plecată în Italia, şi ne pune la dispoziţie o cameră, o bucătărie, o baie, ne oferă cafea… Ospitalitatea în toată splendoarea ei! Discutăm (da, da, nu zâmbiţi, am reuşit să discutăm) despre faptul că nu avem telefon. Pare tare descumpănit şi nu e primul, însă cum să facem oamenii să înţeleagă că apreciem din ce în ce mai mult acest confort, această libertate? Omul eliberat din ghearele tehnologiei… n-am ajuns oare în punctul în care suntem prizonierii ei? (…)

Ca să nu o mai lungim, am ajuns să apreciem din ce în ce mai mult această ţară şi oamenii ei. Da, drumurile nu sunt bune, există câini vagabonzi peste tot, iar sistemul de gestionare al deşeurilor nu funcţionează. Multe pârâuri, multe râuri sunt adevărate gropi de gunoi, şi te doare sufletul să le vezi. Însă peisajele sunt grandioase, iar oamenii buni ca pâinea caldă! Cred că aţi înţeles, vă îndemnăm din tot sufletul să veniţi să vedeţi România. Cu bicicleta, cu maşina, cum vreţi voi, însă veniţi, pentru că merită! (…)”

Articolul original poate fi găsit aici.

Traducerea şi adaptarea: Alina