Prima delegaţie ever (1)

Prima delegaţie ever (1)

Mint, am uitat, de fapt e a doua. Prima delegaţie am avut‑o de la Sârma din Câmpia Turzii, m‑am dus la Bucale la o conferinţă Microsoft să aduc un hard disk (IBM Desktar de 30 de Giga, devenit ulterior Hitachi, parcă) cu soafte ilegale – trebe să înţelegeţi, Windows 2003 abia se lansa, Office avea ceva versiune numită Enterprise, şamd, şamd. O fost prima dată când mi‑o plăcut la Bucureşti, că am dat de Adi, un super meseriaş cu rădăcini la Târgu‑Mureş; chiar, ce mă uimeşte la bucureşteni e că ăia cu care am povestit io aveau măcar o rudă mai îndepărtată în Ardeal, fapt cu care se mândreau. Relax, suntem tot români tâmpiţi şi prin părţile astea. O să vă daţi seama mai ales după ce o să citiţi minunile debitate de subsemnatul.

No, revenim. Prima delegaţie în afară, ca să fiu corect. Am aşteptat după ea cam 6 luni, că pe vremea aia încă mai era cu vize Schengen sau cum le‑o fi zicând şi m‑or futut ăia de la paşapoarte de n‑am înţeles nimica, cu toate taxele de urgenţă am stat după un paşaport cam 3 luni. Şi pentru că era prima delegaţie în ţări civilizate, mi‑o cumpărat mama chiloţi noi, ciorapi la fel de noi şi, cireaşa de pe tort, nu una ci 3 genţi. Îmi pare rău că nu am poze cu ele, da’ să vă daţi seama că se băgau una în alta, iar în cea mai mare nu încăpeau bine un vibrator mediu si un bici de sado‑maso. Deci m‑o încălţat mama: zici că eram curvă şi căram arsenalul în doo gentuţe mici‑mici, numa’ cât trebe.

Aşa că pe o jumate de lună am pus 2‑3 chiloţi (o pereche era chiar normală, dacă agăţam ceva muieret p’acolo), ceva ciorapi (lasă că îi speli tu în chiuvetă, n‑o fi foc, cum făceai când erai mai mic şi mergeai în tabără), ceva hăinuţe mai groscioare, că la noi la Bistriţa (lucram deja la Bistriţa, la Leoni) era cam cu juma’ de metru de zăpadă, ceva tricoaie… şi da, românul get‑beget, ceva de haleală.

Ceva de haleală genul conserve de cârnăciori cu fasole, pită si mi‑am luat si o rudă de salam cu şuncă, Campofrio, că atunci apăruse reclama aia “eşti pe felie cu Adi Ilie”. Frumoasa prietenă de pe vremea aia mă întreabă “să nu‑ţi pun un cuţit?”, în ideea în care trebuia să tai salam, pită, etc. I‑am zis minunatei “auzi tu, da’ ce vrei, să mă bage ăia la pârnaie? N‑ai văzt ce paranoici îs de când cu 11 septembrie ăla, ce cuţit să pui, vezi‑ţi de viaţă” (aici m‑o ascultat, acuma e prin Canada). Mica problemă e că io îs putoarea de pe lume, calitate de care încă nu am scăpat, aşe că mama si fosta mândră mi‑or făcut bagajul. Bagaj vorba vine, că eram cu doo gentuţe de‑alea mici‑mici, v‑am zis io de care.

Şi ajung la aeroport la Cluj. Dârdâiala mare, mai de frig, mai de emoţie, era prima dată când zburam cu avionul. Teoria mea legată de avioane e una simplă: din alea picate se fac conservele de peşte, şi din conserve se fac alte avioane. No, măcar era un 737, nou‑nouţ, că parcă avusese Mitrea ceva tunuri de tras, aşa zicea presa de pe vremea aia. Când am pus bagajul pe bandă, s‑o uitat cam câş tanti aia la mine şi mi‑o zis şăgalnic “domnu’ da’ să ştiţ (noi în Ardeal nu zicem ştiţi, ca toată lumea) că vă ridicaţ iar bagaju’ la Bucureşti şi vă trece iar pe la sechiuriti”. No, şi?, m‑am gândit io fără să ştiu că fomeia îmi dorea binele.

Mă şi n‑o picat drăcia din ceruri, deşi io eram convins că Doamne‑Doamne de mult aştepta să mi‑o coacă – o şi vedeam pe mama bocind lângă un sicriu gol. Şi am ajuns la Bucureşti. Unde, de bucurie că încă îs biped, m‑am evaporat din aeroport şi dus am fost în prima crâşmă ieşită în cale. Aveam vreme berechet până după‑masă, când decola avionu’ către Viena.

No, nu mai ţin minte io multe decât când o trebuit să mă îmbarc şi m‑am dus la security gate‑urile vieţii cu cele doo poşete mici în cârcă. A, şi un laptop, pe care l‑am declarat de mi‑o venit acru. Bă, şi mă ia nenea: “deschideţi vă rog geanta asta”. Al dracului mitic, mă ia la bătaie de joc, nu vede că nu‑i geantă? Am deschis geanta şi am înlemnit şi io, şi nenea ăla. Vă jur, nu exagerez, mi‑or pus tutele alea două un ditai iataganul pe post de cuţit, de or trebuit să îl pună în diagonală să încapă. “Îmi puteţi explica ce e cu acest cuţit?”. Io, geniu ca de obicei: “nu ştiu, staţi s‑o sun pe mama”. Ăla clar şi‑o zis, niiii măh, vrea ăsta să mă fută la nervi. Nu vreau să vă reţin prea mult, da’ până la urmă s‑o prins că nu glumesc şi că ăla era bagajul meu de cală, mai ales că o văzut şi eticheta de la Cluj – mult mai târziu aveam să constat ce consideră lumea ca fiind geantă mică de dus in avion, zici că îs la noi pe RATA alea de merg pe sate.

Aşa, ca şi concluzie, am fost dus la poarta de îmbarcare cu 2 mascaţi după mine, zici că eram ori cel mai mare boss, ori cel mai mare infractor. Abia când i‑am dat la tanti aia poşetele să le bage în cală s‑or liniştit şi istericii ăia şi m‑or lăsat în pace.

Evident, avionul nu mai era Boeing nou ci ATR‑42, de‑ăla cu elice, pentru cine cunoaşte. No, ca la români: de la Cluj la Bucale cu de‑ăla nou, de la Bucale la Viena cu ce zbura şi Vlaicu. L‑am şi sunat pe colegul Dan, care înainte de plecare îmi făcea instructajul: “dacă simţi că te scutură foarte tare în aer să nu te sperii, simte avionul gropile din asfalt”, glumea el atât pe seama drumurilor patriei, care îs tot alea, cât şi a mea care chiar şi acuma, dupa sute de mii de mile de zbor, tot mi‑e frica de trăsnăile alea de zboară.

Tot spre surprinderea mea (chiar şi acuma, după 8 ani jumate), am ajuns cu căruţa aia la Viena. Prima surpriză, or urcat doi în autobuzul ăla de te duce de la avion la aeroport daca eşti nesemnificativ şi parchezi avionul aiurea şi s‑or apucat de verificat paşapoarte. Fix la ăia mai tuciurii şi mai cu trăsături de arabi, că or venit şi de‑ăia de la Bucale. Şi chiar nu mă refer la etnicii noştri aici, ci la negri adevăraţi şi arabi adevăraţi. Ăla o fost primul meu contact cu isteria “nine‑eleven”. Cu “seven‑eleven” o fost mai târziu, la Bucale, prin 2004 parcă.

No, după ce am ajuns, şi‑o luat lumea bagajul şi or cam luat‑o toţi către “Nothing to declare”. Mai puţin unul, care s‑o dus să declare ce avea de declarat. Guess who?

Ăia, săracii, mâncau. Io, ca românu’, scuze de deranj, terminaţi masa, pot aştepta, etc. La care ei, super uimiţi, că ce caut acolo, că nu pe acolo e ieşirea. Le‑am zis foarte calm şi ardeleneşte că am ceva de declarat. Să le pice mâncarea din gură, nu alta. Da? Ce aveţi de declarat? Io, senin ca cerul Saharei, ce să am de declarat, un laptop. Ăia erau din ce în ce mai contrariaţi, păi ce e cu laptopul? Păi ce să fie, aici îs hârtiile pentru el, vă rog să le semnaţi. Bieţii oameni nu înţelegeau că sunt ţări unde un laptop nu e chiar ca un ceas rusesc pe mână şi că ăia de la vamă te uşurau de el instant dacă nu aveai acte pe el la întoarcere. Până la urmă s‑or prins şi ei ce vreau, şi io că să îi las în pace să mănânce. Pe când să ies pe uşa aia, aud o voce în spate că dacă tot sunteţi aici, deschideţi vă rog bagajul. Vă daţi seama că era să nu mai intru în Austria din cauză de minunea aia de paloş după mine. Le‑am lăsat iataganul cadou şi dus am fost.

Da’ până la urmă am intrat, că afară mă aştepta limuzina să mă ducă fix in Slovacia, la Trencin, că io acolo mergeam in prima parte a delegaţiei.

Citeşte şi alte povestiri din Jurnalul călătorului năprasnic de Călin Oprea

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Trainer (tehnic) cu ochii larg deschişi spre lucrurile mari şi mici, cu credinţa de nezdruncinat că a dărui este o obligaţie, nu un privilegiu. A, da, pentru cei care se mai miră încă de ce nu îl văd pe Moş Crăciun: vine, da' vine călare pe un covor zburător, nu pe o sanie trasă de reni.