Prima delegaţie ever (3)

Prima delegaţie ever (3)

În Frankfurt m-am minunat cel mai tare de aeroportul ăla imens (asta până am ajuns în Asia şi am văzut ce au ăia): într-o sală erau nişte scaune atârnate de tavan cu nişte aţe, nişte prunci erau la ceva competiţie de karate (da, în aeroport), apoi am dat de ceva stâlpi pe care tot scria Samsung. No, faină treabă, era net moca, am trimis acasă un mail scurt că am ajuns şi dus am fost către gară.

Am fugit ca nebunu’ cu bagajele după mine fix în partea ailaltă de aeroport ca să ajung la tren, pe care fireşte că l‑am pierdut (deja mă simţeam ca în nuvela aia, Proştii, pentru cine cunoaşte). Încă mă mai şi întreabă tanti aia de la informaţii că de ce n-am luat nu ştiu ce shuttle sau sky train, că nu mai ştiu, că ajungeaţi mai repede (săraca, nu ştia că îs român şi asta lasă urme)… No nu-i bai, zice tanti aia de la informaţii, că dară or mai fi altele cătră Kitzingen ăla. Mare dreptate o avut, n-o trecut bine juma’ de pachet de ţigări, că o şi venit trenu’. Dezamăgirea cam mare, recunosc, gara aia, tătă era betoane şi pictată cu graffitti.

În tren, prima surpriză plăcută rău: vagoane de fumători, unde fumai. Io fumez. A doua mare surpriză, neamţu’ lângă care m-am pus: fuma nişte ţigări ciudate, care miroseau a orice, numa’ a tutun nu, aşa că i-am cerut şi io o ţigară. Bă, avea nenea ăla o faţă senină de mai rar. După ce am ras 2-3 ţigări, mi-am dat seama că nu de la alea. Da’ de unde veniţ, întreb io, ca în Românica. Din India, zice guru ăla visător. Aşa am aflat că nenea, deşi fusese ceva şmecher pe la ei (erau părinţii mândri de el, cum ar veni), îşi băgase picioarele în tot şi lucra juma’ de an pe unde apuca prin Jermanica, iar ailaltă jumate stătea în India. Încă mai visez să fac şi io de-astea – chiar şi acuma îmi pare rău că nu am dat curs invitaţiei de a rămâne şi a lucra cu el pe ceva şantier, ca zilieri şi apoi să merem în India.

Ioi, cu trenul mi-am mai adus aminte o fază genială, când am vrut să mă duc către vagonul restaurant: la capătul vagonului nu ştiam cum să deschid uşa, că pe vremea aia încă nu se inventase civilizaţia la CFR-ul nost, deci nu aveam de unde să ştiu. Am tot tras io de uşă, am împins, până la urmă am ajuns exact ca în filme, cu picioarele pe uşă şi o tot zgâlţâiam, convins fiind că s-o blocat trăsnaia. Când mă uit la celălalt vagon într-un moment de respiro, era un nenea care se holba la mine zici că vedea extratereştri. Lăsând ruşinea la o parte, i-am făcut semn că pliiiiz, cum draci deschid uşa? La care el, cu un zâmbet drăcesc, îmi face semn să mă uit lângă uşă, unde, tre’ să recunosc, se vedea ceva buton îl văzusem şi înainte, da’ am crezut că e ceva sonerie, că aşa arăta. No, minune mare, când l-am apăsat, s-o deschis şi uşa: treabă nemţească, nu se strică aia aşa uşor, or fi prevăzut ei că or să vină şi români.

No, în fine, am ajuns în fapt de seară in minunata localitate Kitzingen. Am luat taxiul de rigoare, care după ce o tras 2‑3 spirale prin oraş, o oprit la maxim 200 de metri de gară, la pensiunea unde aveam io cazare – ţepari sunt peste tot, ce să-i faci. Am plătit lu’ nenea şi am intrat în pensiune. No, nu era urâtă pensiunea, da’ când am intrat în cameră, m-or cam pălit peste ceafă românismele: mobilă cam jerpelită, frigider cam nu mergea (că doară n-o să consumăm curent, nu?) şi, cireaşa de pe tort, baia. Budă de cămin studenţesc, iar duşul… io atâta mizerie n-am văzut nici în reclame (chiar, ce fomeie tre’ să fie aia să aibă aşa jeg în baie şi bucătărie ca astea de la reclamele cu Bang! şi murdăria dispare – io pe alea le-aş interna, sincer). Mai adaug doar că abia picura apa la duş de cât calcar era.

Dimineaţa m-am trezit devreme să dau o raită prin oraş, să văz şi io pe viu primul meu oraş german. Acuma tre’ să recunosc, io eram pregătit să îi întâmpin, nu ştiu dacă ei erau pregătiţi pentru mine: la micul dejun m-am întâlnit cu un coleg de la Arad, om genial, îl numim Loţi. Gătase ceva legat de păduri şi animale, da’ cum nu o găsit nimic de lucru în branşă, se apucase de IT şi era sys admin la Leoni Arad. Facem cunoştinţă, bem un cafei, mai bem un cafei, halim un ou fiert, am zis că să radem nişte şuncă, ceva, când hopa!, vine proprietara la noi, tătă era numa’ zâmbet cu lapte şi miere de albine. Cam cât mai staţi? Păi terminăm de halit şi merem, îndrăznesc io. Nu, zice mierea de albine, la noi, ca oaspeţi. Păi fo’ 10 zile mai avem de stat, zic io, neştiind unde bate băbătia. O să vedem mai încolo unde bătea.

Ieşim noi fain-frumos prin oraş, ajungem la apa cea mare pe numele ei râul Main, şi, de pe pod, mi-am dat seama că mă urmăreşte piaza-rea. Kitzingen ăla arăta destul de, cum să vă zic io, arăta aşa, cam ca şi Câmpia Turzii, cu condiţia ca şi Câmpia Turzii să arate ca şi Kitzingen: oraş mai mititel, populaţie nu foarte numeroasă, şi cam nimic important de văzut (lăsaţi-mă cu turnu’ vieţii, e plin de turnuri pe planetă!!). Era fain pe podul ăla de peste râu, vedeai vapoare pline de oameni, barje de-alea mari încărcate cu te miri ce, plus o sumedenie de raţe şi da, lebede! Bag samă că romulanii noştri nu ajunseseră încă în zonele alea.

Când am coborât la râu, erau încă nişte prunci de-ai lor (nemţi) care dădeau la raţe. De mâncare. Adică ceva dintr-o pungă de Mac. Bă, fomiste rău raţele alea, or halit inclusiv ambalajul de hârtie, spre surprinderea generală. Io aşa m‑am prins cum ţin ăştia râul curat, ţin nişte raţe de-alea care nu fac fiţe la mâncare.

No, vine amiaza, noi, ca românii, ne loveşte foamea ca după o zi de sapă. Am zis că nu mâncăm în oraş, că e prea scump, aşa că ne-am orientat spre ceva alimentare de-alea locale. Daţi-mi voie să-mi aduc aminte vag preţurile: suta de salam peste 2 euroi, iar o pită bătea regeşte către 3. De suc, bere şi alte asemenea nici nu putea fi vorba. Cert e că am mâncat din brişcă (luată de jos, de la restaurantul pensiunii) ruda de salam de o adusesem de la Cluj, împreună cu pita tot de la Cluj; dacă salamul o fost ok, mai ales că eram pe felie cu Adi Ilie, pita pot zice că îşi cam arăta vârsta, mai ales că bătuse jumate de Europă într-o săptămână şi o zi.

Aşa că am decretat cu colegu’ Loţi (Laci, pentru ardeleni) că putem da şi noi la raţe. Cele rămase din pită, plus salamul, că nici de ăsta nu eram convinşi că ăla era gustul lui original. Am ajuns iară pe gârlă, am zis că tatonăm întâi terenul, am aruncat o bucăţică de pită în apă. Raţele or fi crezut că îi ceva blue cheese, datorită culorii, aşa că nu s-or dat înapoi. Io, glumeţ, îi zic lu’ Laci, gata, să mânce şi salam, să nu li se aplece de la atâta pită mucegăită, ne amendează ăştia că le distrugem fauna. Am rupt gospodăreşte nişte salam, evident or zburătăcit proastele în direcţia respectivă, ca apoi să vedem că pleacă de acolo. No, am tot rupt salam să le dau, crezând că una mai şmecheră înşfacă ditai bucata şi rămân alealalte fără, da’ când am aruncat mai lângă noi, am văzut cu stupefacţie că nici una nu poftea la salam. Repet, vorbim de nişte disperate care cu câteva ore înainte mâncaseră nu numa’ un meniu de la mac, cu cartofi prăjiţi si hamburger, da’ haliseră şi punga de hârtie. Bag sama că aveau şi ele limita lor de suportabilitate la chimicale şi alea româneşti le atacau ficaţii instant.

A doua zi, duminica, ne aşezăm noi la masă cu Laci, dis de dimineaţă (avea baba aia nebună de la 6 la 9 dimineaţa program) şi începem să halim omeneşte, cu gând clar să împingem masa de prânz mai către cină. Pe când haleam noi, or mai intrat şi ceva soldaţi. Ca s-o luăm omeneşte, în 10 minute erau doi civili şi o gaşcă de americani şi canadieni, parcă. Aşa am aflat o diferenţă fundamentală între Câmpia Turzii şi Kitzingen: ăştia aveau acolo ditai baza NATO – aşa că, oraşul era jumate cu nemţi, jumate cu soldaţi NATO şi ce mai rămăsese eram noi. Băbătia de la pensiune, ca vulturu’, se tot învârtea şi studia terenul. Bă, o venit nebuna să ne întrebe dacă nu ne-am săturat! Studiind şi noi terenul, i-am văzut pe soldaţii ăştia că haleau o frunză-două, serveau rapid un ceai sau un cafei şi duşi erau. Spre deosebire de locatarii români care începeau omeneşte cu o cafea, apoi serveau nişte ouţe, nişte şunculiţă, rădeam şi nişte lapte, să fie, apoi terminam tot cu o cafea, aşa, ca pentru siestă. Carevasăzică asta era durerea babei! Îi mâncam noi mâncarea! O să vă zic data viitoare continuarea, că evident nu se gată aici povestea.

Vă mai zic doar că seara stăteam pe pod să scuip pe vapoarele care treceau și tot într-o seară am sunat-o pe mama că io îmi dau demisia şi vin de urgenţă acasă. Cu chiu, cu vai, m-o potolit fomeia, de am ajuns să stau cât o fost de stat. Da’ asta pe data viitoare.

Citeşte şi alte povestiri din Jurnalul călătorului năprasnic de Călin Oprea

Trainer (tehnic) cu ochii larg deschişi spre lucrurile mari şi mici, cu credinţa de nezdruncinat că a dărui este o obligaţie, nu un privilegiu. A, da, pentru cei care se mai miră încă de ce nu îl văd pe Moş Crăciun: vine, da' vine călare pe un covor zburător, nu pe o sanie trasă de reni.