Badea (s)Cârţan (1)

Badea (s)Cârţan (1)

„Tipische rumänische!”

Episodul 1

Cam pe la mijlocul anilor ’70 am reuşit să obţinem paşapoarte de fâţâială prin iadul capitalist. Trei: pentru mama, pentru jumătatea mea şi pentru mine. Destinaţia era identică cu aceea a lui badea Cârţan: Râmul. Cu speranţa că punga va fi destul de dodoloaţă ca să „vedi Napoli e puoi Mori.”¹Păi, cum adică, toţi tâmpiţii să viziteze Napoli, numa’ noi nu? Unde mai pui, că prin aceeaşi bătătură se lăfăiau Vezuviul, Ischia, Pompei, Sorrento, Pozzuoli. Ca să nu mai vorbim de mirifica insuliţă Capri… Unde să reasculţi „Capri, c’est fini”-ul lui Hervé Vilard, chiar la locul crimei… şi apoi, pâş-pâş, înapoi spre patria mumă, căci, într-adevăr, Capri-ul era finişul proiectatului vagabondaj turistic prin peninsulă. Cu un intermezzo în Austria, după o gonetă prin Ungaria. Pentru mine şi pentru soţie era a doua ieşire peste fruntariile scumpei noastre patrii. Prima fusese aceeaşi pentru ambii: Bulgaria. Dar pe vremea aia eu eram becher, iar domnişoara, viitoarea doamnă Verzeanu, habar n-avea că o să-mi sucească minţile, după cum nici eu nu mă aşteptam să cad victimă farmecelor sale. Eram doar simpli colegi de birou. Mama ar fi trebuit să ia o pietricică în gură. Toţi trei urma să călărim Dacia 1100, nu demult cumpărată.

Prima şi cea mai importantă grijă a fost să punem în mişcare toate posibilele pile pentru a face rost de un supliment de marafeţi. Pe atunci generosul partid îngăduia câte 50 de dolari de căciulă. Aşadar, din start aveam o oareşcare bază, dar ce te faci numai cu atât? Benzina era ieftină atunci, dar numai cu 150 de dolari puteai să cumperi atâta carburant cât să-ţi ajungă pentru o raită taman până-n Italia şi-napoi? Başca alte cheltuieli mai mărunte, dar totuşi necesare, cum ar fi plata cazării la campinguri. Operaţiunea „lovele imperialiste” a avut un modest succes, recolta finală cifrându-se la numai 30 de dolari suplimentari. Obţinuţi legal, cu patalama în regulă. Ne apuca tremuriciul numai la gândul că vreun vigilent cerber al graniţelor ar fi putut să ne prindă cu spurcata valută cumpărată de la bişniţari. Mai norocoşi furăm cu forinţii maghiari. Aflasem că gologanii ăştia, deşi socialişti, aveau căutare la sora Ungariei de imperiu habsburgic. Trăgând linie şi adunând am ajuns la concluzia că tot nu avem destule piţule. Contam pe câţiva schillingi la Viena, de la prietena din copilărie a soţiei mele, recent măritată cu un austriac, dar asta era un fel de vrabie de pe gard. Însă nouă ne trebuia cioara din mână. Cum să facem, cum să dregem? Nu ne rămânea decât să facem săpături prin ogrăzile celor care ne precedaseră în hoinăreala prin coclaurile unde suverană era valuta forte. Fără să aibă prea multă valută forte.

Ei, bine, prima şi cea mai preţioasă învăţătură fu să facem bine să avem grijă cu cele d-ale gurii. Mai întâi la figurat, adică să ne punem lacăt la limbă şi să nu dăm sfoară-n ţară că avem paşapoartele în buzunar, că s-or găsi f’o doi-trei binevoitori care să şoptească urechilor, mereu ciulite, ale cooperativei securiste „Ochii şi timpanul” cum că drumul nostru va fi numa’ dus… Apoi, să ne burduşim portbagajele – un al doilea fiind instalat deasupra acoperişului maşinii – cu haleală, cât cuprinde. Astfel puţinele băncuţe imperialiste nu vor fi irosite decât, cel mult, pentru pita cea de toate zilele. Al doilea sfat: cât mai multe clondire cu coniac pe care să le prăduim în Ungaria, unde respectiva licoare era mult mai scumpă decât în România, drept care vom găsi amatori cu duiumul. Iar forinţii – moneda maghiară – sunt uşor de schimbat în Austria pe schillingi, care, la rândul lor pot fi schimbaţi, fără nicio problemă, în oricare valută. Mă rog, treaba asta semăna cu o călătorie de la Bucureşti la Constanţa, via Baia Mare, da’ cum era unica rută disponibilă… Sârguincioşi nevoie mare, am executat întocmai instrucţiunile primite şi iată-ne făcând pe precupeţii prin Budapesta. Succes deplin şi rapid. Apoi trecurăm graniţa în lumea liberă cu teşchereaua ceva mai umflată cu forinţi. Dar şi cu regretul de a fi cam, scuzaţi, căcăcioşi, că nu avuseserăm curajul să luăm mai multe butelci decât era voie. Sau chiar dolari achiziţionaţi la negru, căci vameşii nu ne-au puricat decât aşa, în dorul lelii.

La Viena am ajuns în doi timpi şi trei mişcări. Numai că, români adevăraţi fiind, nu ne-am prea făcut griji că nu vom nimeri adresa unde urma să fim găzduiţi de prietena soţiei. Aşa că, după vreo două ceasuri de umblat lela, în căutarea zadarnică a adresei, am apelat la singura soluţie la îndemână: un taxi. Soţia s-a urcat lângă şofer indicându-i acestuia, până a făcut scurtă la mâini ajutându-şi astfel destul de eficient nemţeasca din dotare, că nu cumva să scape din ochi Dacia, că, dacă o va face, va fi singurul vinovat de destrămarea unei familii buimăcite de traficul vienez. Cu soţia instalată în Mercedesul luxos în frunte, am ajuns în fine, la destinaţie, aruncând astfel, pe apa Sâmbetei, echivalentul forinţilor încasaţi pe coniac. Mai mult ca sigur că vienezii au avut un unic prilej de veselie văzând Dacia noastră. Înălţimea ei fusese dublată de borfăraia încărcată pe portbagajul instalat deasupra acoperişului. Un cort, o măsuţă şi câteva scaune rabatabile, plus vreo două geamantane alcătuiau inventarul excursiei. Toate acoperite de o prelată fluturată victorios de curenţii de aer. Priveliştea a fost admirată, fără vreo discriminare, pe tot parcursul călătoriei de numeroşi cetăţeni maghiari, austrieci, italieni, croaţi şi sârbi. Başca de alte naţionalităţi neidentificate, care vizitau ţările cu pricina. Spre nepieritoarea glorie a României socialiste, ai cărei turişti aveau asigurate asemenea civilizate condiţii de călătorie. Toţi fiind scârţani fără voie. Urmaşii lui badea Cârţan… sau (s)Cârţan…?

Va urma!

Citeşte şi episodul 2episodul 3episodul 4, episodul 5

¹Vedi Napoli e puoi Mori = Vezi Napoli si apoi poţi muri! Zic unii! Alţii, partizani ai dictonului „Traduttore, traditore”² spun că numa’ corigenţii la geografia Italiei (cizmă, ca’v’zică) nu ştiu că Mori este o mică localitate din vârful cizmei apenine şi traduc Mori prin mierleală. Ruşine! De trei ori ruşine!

² Traduttore, traditore = Traducătoru-i trădător. Amendament: dacă ne zboară gându’ la nemuritoru’ Crăcănel, „tradus” şi „răstradus” de Miţa Baston, regina inimii sale, stăm şi ne întrebăm: cum adică, tocmai tradusul Mache Răzăchescu este trădător? Tot tradusu-i trădător? Măi, să fie…

De: Valentin Verzeanu

Născut în 1942, la Braila, reporter al Radioteleviziunii Române între anii 1967 – 1985, Valentin Verzeanu a cerut azil politic în RFG în 1985. Din 1986 locuieşte în California, unde a înfiinţat săptămânalul Clipa. Autor al volumului memorialistic Opriţi plăcerea la domnu’ aparut in 2009. În 2011 a apărut ediţia a treia revăzută şi adăugită şi volumul de scenarii de film ‘rea-ţi ai dracu’ da comunisti şi Jocul de-a moartea (acesta din urma şi cu versiunea engleză).