Badea (s)Cârţan (2)

Badea (s)Cârţan (2)

„Tipische rumänische!”

Episodul 2

Garsoniera în care am fost găzduiţi pe parcursul celor trei zile de sejur vienez era situată într-un superb cartier mărginaş al capitalei austriace. El era mai degrabă un spaţios parc cu casele sădite printre copaci maiestuoşi. O linişte de sanatoriu domnea peste tot, ca să nu mai vorbesc de curăţenia străzilor. Mai să crezi că eşti într-o farmacie în aer liber, dacă ar exista aşa ceva. Comportamentul extrem de urban al oamenilor, feţele lor senine care sugerau o pace interioară deplină ne-au arătat ce înseamnă civilizaţia adevărată. Eram în cu totul altă lume decât cea dâmboviţeană…

Puica şi Herbert, soţul ei, ne-au vânturat prin mai toate locurile renumite ale capitalei austriece, astfel că, în numai trei zile, datorită gazdelor noastre, am reuşit să vedem esenţialul: Ringul, Kunsthistorisches Museum, Schönbrunn-ul, Prater-ul… În marele parc de distracţii luarăm şi prima ţeapă, preţ de 10 schillingi. Un lung cârnat de scule, astronomice am crezut noi, că prea semănau cu telescoapele, împânzeau locul. Ne-am zis că i-o fi pălit pe băştinaşi damblaua cercetărilor astrale. Supoziţie prompto infirmată de poliglotele tăbliţe ce le străjuiau. Bănuitele telescoape erau scule porno. Adică, băgai bănuţul şi… Amatorii de cultură cinematografică, câtă frunză şi iarbă. Oferta era, însă, mai mare decât cererea, aşa că nu aveai decât să te scotoceşti la teşcherea şi să alegi unul dintre zecile de telescoape văduvite temporar de clienţi. Mă uitai la jumătate, ea se uită la mine… Hmmm… ce noi om fi mai proşti decât alţii? Să ne întoarcem acasă fără să fi profitat de întreg spectrul artistic al lumii occidentale? Să râdă lumea de noi că nu ne-am îmbogăţit orizontul cultural cu tot ce presupune acesta? Hai să fim şi noi în rând cu lumea, că doar nu ne-au făcut 10 schillingi pe noi… mai ales că puteam merge doi p-un bilet. Adică ne puteam chiombi pe rând, un minut eu, un minut ea, un minut eu, un minut ea… Poate mai şi învăţam câte ceva din experienţa experţilor… Speram că aspectul cognitiv va fi dublat de cel formativ, ceea ce însemna că teoria va avea şi oarece consecinţe practice. Motivaţia a fost convingătoare şi iată-ne delectându-ne. Filmuleţul începea prin a ne arăta necazurile unui bolnăvior care tuşea de mama focului. Lângă patul de suferinţă tronau tot felul de prişniţe, care nu păreau a-l fi ajutat prea mult, din moment ce şi-au făcut apariţia două apetisante cadre medicale care s-au apucat să oblojească flăcăul. Pregătirea profesională a fetelor părea a fi una cu totul specială, masajul fiind piesa de rezistenţă a şcolarizării. Absolviseră cursurile magna cum laude dacă judecăm după rapiditatea cu care pacientul s-a înzdrăvenit. Şi nu era vorba de o ameliorare pasageră ci de însănătoşire rapidă şi deplină din moment ce s-a cam dat la fâşneţele vizitatoare, care parcă numai atâta aşteptau. Hârjonelile au devenit tot mai intime, când… HALT! Imaginea a încremenit. Voiam să vedem şi finalul poveştii? Numai 10 schillingi în plus ne-ar fi costat distracţia. Măgari, ce mai încolo şi-ncoace. Pomenindu-le rudele, în cap cu cea maternă, ne-am luat catrafusele. Poate că am mai sacrificat şi suplimentul dar ne-a împiedicat salvatorul second thought³: dacă pungaşii vor mai cere taxa încă o dată… şi încă o dată…

Atât Puicăi cât şi lui Herbert le-a surâs ideea de a ne însoţi în Italia, idee lansată chiar în ziua sosirii noastre. A doua zi Herbert a desfăşurat pe masă o mare hartă rutieră a Italiei alături de câteva ghiduri turistice şi s-a pornit pe treabă nemţească. Itinerarii precise, fiecare cu orarul exact, obiective turistice de vizitat, etc. Totul cu minuţiozitatea tipic teutonă. Care se bătea cap în cap cu laissez faire-ul latin. Noi ştiam doar zonele pe care doream să le vedem: litoralul genovez – un fel de Coastă de Azur italiană – Milano, Florenţa, Roma, Veneţia şi, dacă ne ţinea cureaua, Napoli. Cât stăm pe acolo depindea de pofta inimii. Dacă ne plăcea stam mai mult, dacă nu vizitam locul cu pricina în goana calului. Când i-am expus conceptul „om trăi ş-om vedea” Herbert a dat din mână a lehamite şi, zicând „Tipische rumänische!”, a renunţat la excursie. El o rupea destul de binişor pe româneşte, căci i-a tras clopotele Puicăi vreo câţiva ani, pe parcursul cărora o vizitase de nenumărate ori. El pe ea şi nu ea pe el, căci vigilentul partid veghea ca nu cumva cetăţeanca româncă să se lase ispitită de vitrina sclipitoare dar mincinoasă a putredului capitalism. Ocazii mai mult decât suficiente pentru a se familiariza cu filosofia de viaţă mioritică. Bănuiesc că şi Puica a avut meritul ei în a-i consolida părerea cu privire la tipicul românesc. Ea nu apucase încă să se „germanizeze” aşa că nu a avut nimic de obiectat. Aşa că expediţia a crescut numeric. Acum, că aveam şi contribuţia ei bănească, Napoli devenise o certitudine a călătoriei noastre. Puica nu avea încă o sursă proprie de venit, aşa că suma era modestă, dar suficientă pentru benzina suplimentară. Regimul de austeritate al excursiei era de la sine înţeles şi prietena noastră nu a avut nicio ezitare în a-l accepta, cu toate că apucase să se dedulcească la alte standarde turistice. Ale noastre erau mâncarea la „pachet”, soileala, doar în cazuri de excepţie la campinguri, regula fiind unde o da Dumnezeu.

Va urma!

³ second thought = mintea românului cea de pe urmă.

Citeşte şi episodul 1 sau episodul 3, episodul 4episodul 5

De: Valentin Verzeanu

Născut în 1942, la Braila, reporter al Radioteleviziunii Române între anii 1967 – 1985, Valentin Verzeanu a cerut azil politic în RFG în 1985. Din 1986 locuieşte în California, unde a înfiinţat săptămânalul Clipa. Autor al volumului memorialistic Opriţi plăcerea la domnu’aparut in 2009. În 2011 a apărut ediţia a treia revăzută şi adăugită şi volumul de scenarii de film ‘rea-ţi ai dracu’ da comunisti şiJocul de-a moartea (acesta din urma şi cu versiunea engleză).