Englezii şi mâncarea lor – atunci şi acum – în Londra sau nu (2)

Englezii şi mâncarea lor – atunci şi acum – în Londra sau nu (2)

Pentru că iar o să vorbesc despre mâncare, m-am asigurat înainte că sunt sătulă, să nu fiu tentată să mă opresc din scris ca să fug la frigider sau nu cumva să salivez pe tastatura laptopului (acu’ să nu va imaginaţi că stau cu gura căscată tot timpul cât scriu).

Am vorbit de magnificul mic dejun englezesc (sau mai degrabă britanic) cu diversele sale variaţiuni la fel de minunate.

Cum e cu prânzul şi cina?

Aici am două tipuri complet diferite de amintiri. Cele din tinereţe când mâncam la prânz la cantina fabricii de avioane Bae şi cea de acum vreo trei ani când mâncam în fiecare zi în alt restaurant londonez.

Eu cred că mâncatul e una dintre marile plăceri ale acestei vieţi şi că a mânca prost este un sacrilegiu. Primele două zile de tratament cu mâncare englezească în vremuri de demult a fost un fel de şoc cultural. Şi asta în condiţiile în care veneam dintr-o Românie săracă care nu avea mâncare în magazine.

Cu gura căscată de mirare şi de foame neostoită, priveam farfuriile cu mâncare care nu aveau absolut niciun gust. Spre marea disperare a bărbaţilor români obişnuiţi cu ciorbe serioase acasă, acolo nu existau supe sau ciorbe. Existau doar două chestii care serveau drept supă sau cremă şi care aveau culori dubioase şi un gust care depăşea orice imaginaţie. De nemâncat chiar şi pentru cei mai înfometaţi şi mai ciorbari oameni. După trei zile de încercări, nimeni nu s-a mai atins de acele chestii.

Tot după trei zile, m-am înfiinţat în faţa femeilor care ne serveau şi, cu o coadă de români în spatele meu (imaginaţi-vă o fată mică de tot cu un şir de bărbaţi de toate dimensiunile ascunşi după ea ca după fustele mamei sau cloştii) am stopat hotărât un obicei cel puţin cutremurător. Femeile acelea, de altfel foarte binevoitoare, aveau foarte prostul obicei de a turna, dintr-o cană mare, peste orice mâncare alegeai, un sos la fel de dubios ca „supa” de culoare maro închis care avea şi marea calitate de a conţine, în acelaşi timp, toate gusturile imaginabile de pe lumea asta.

Sigur, mâncarea care nu era nici sărată, nici piperată, nici ….nimic, din punctul de vedere britanic, era salvată de acest produs care avea măcar calitatea de a avea un gust, fie el şi oribil.

Eu: tristă precum Obelix! Noroc că pe masă aveau în permanenţă nişte biscuiţei săraţi (minunaţii crackeri), unt şi brânză albastră (de care englezii nici nu se atingeau) şi care pe mine m-au salvat de la inaniţie. Şi noroc cu conservele şi usturoiul de acasă despre care vă spuneam data trecută.

Picătura care a umplut paharul însă a fost o pizza la Londra. Înainte de a intra într-o pizzerie din Londra, am avut ferma convingere că gradele de comparaţie ale acestui produs sunt: merge, bunicică, bună, foarte bună şi excepţională, neîntâlnind vreodată o pizza cu adevărat proastă. Ei bine, Londra mi-a dat o grea lovitură dovedindu-mi că o pizza poate fi chiar de nemâncat.

Eu am luat trei înghiţituri şi am capotat, unul dintre cei doi colegi cu care intrasem în pizzerie a reuşit să mănânce o felie şi cel de-al doilea care era cam la 100 de kg, mâncău şi înfometat a reuşit cu greu să mănânce un sfert, după care s-a predat şi el, învins de ceea ce aş putea numi o supremă imaginaţie în ratarea unui fel de mâncare care, în mod logic şi firesc, nu poate fi ratată.

Ei, dar lucrurile s-au schimbat fundamental la Londra unde, nu de mult, am mâncat excepţional în fiecare zi, mirându-mă de chestia asta şi binecuvântând globalizarea care a adus în Londra bucătăria tuturor popoarelor. Acum chiar pot spune că Londra e completă! Am ieşit dintr-un restaurant thai cu gura până la urechi de mulţumire şi dragoste de viaţă.

Ah, şi există un anumit fel de mâncare englezească care chiar mi se pare un deliciu.

Despre ce au englezii bun, despre fish and chips şi unde se mănâncă bine în Londra voi vorbi însă data viitoare.

Până atunci, vă urez să aveţi parte numai de mâncare gustoasă de orice naţie ar fi ea!

Londra este oraşul adoptat de Anca, în răspuns la campania noastră de adopţii.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Traducător la bază cu actoria în suflet, Anca, zisă Akafix, a găsit în călătorii o îmbinare a multor dorinţe şi pasiuni şi cocheteaza cu scrisul pe blogul ei şi pe la prieteni, cu gândul şi inima la minunile lumii şi la oamenii săi.