Interviu la Salzburg

Interviu la Salzburg

În care aflăm ce învăţăminte a tras năprasnicul din prima lui delegaţie şi cum le‑a aplicat în următoarele călătorii, cum stă treaba cu taxiurile, ce mai pun oamenii în seifurile din camerele de hotel şi ce întrebări să pui la interviul de angajare.

Aflasem de job de la nevasta lui Lazea (ăia din Cluj, dacă vă trebe mobilier personalizat, el e ăla), povestisem cu ceva austriac chel care mi‑o zis ceva legat de geamuri de macarale. Evident, până la urmă o fost altceva, da’ să nu divagăm.

No, ajung io (iar) la aeroport, la nici 2 luni după ce venisem din Jermanica, cu un rucsac mic de laptop în spate. Se uită nenea ăla de la security la mine, şi mă întreabă: numa’ atâta? Da, zic io. Da’ unde mereţ? (V‑am mai zis, noi în Ardeal nu zicem mereţi ca toată lumea). Îi zic că în Austria, la Salzburg. Păi şi cât staţ? Io, păi vineri viu înapoi. Era miercuri.

Minunea face ca de data asta să nu mai am ditai paloşu’ în bagaj, da’ aveam nişte chestii muuult mai letale: nişte conserve de cârnăciori cu fasole (da, or umblat cu mine şi în delegaţia ailaltă, nu le‑am halit), un cartuş de ţigări (să ajungă pe doo zile), ceva ciorapi şi o pereche de chiloţi extra, că eram cu de‑ăia noi‑nouţi pe mine, cumpăraţi de mama din piaţă de la ruşi: cum să te duci mă copile cu chiloţii ăia vechi pe tine, mi‑o zis, de parcă mă căutau ăia la chiloţi. Erau două perechi în cutie, deci una pe mine şi alta în rucsac. Evident, m‑or lăsat în avion cu rucsăcelu’, că nu era mare şi nici arme letale nu aveam în el. Vizibile cel puţin.

No, ajung la înalta poartă a Vianei, evident crizat ca tot românu’, să nu pierd autobuzu’ care mă ducea la gară. Găsit autobuz, urcat în el, picat plombele de cum arăta Viena, înjurat în gând România, ajuns la gară, urcat în tren, aşteptat o oră extra, trenu’ tot stătea flexat. Îl întreb pe ceva nenea de‑ăla că di ce stăm atâta. El, cel mai ardelean austriac cu putinţă: este vreme, nu ne grăbim.

Deşi mi‑am dus cu mine o carte să citesc pe tren (una cu ceva veac de singurătate, a lu’ unu’ Marcel, parcă), mi‑am clătit ochii la peisajele din minunatul judeţ Austria. Incredibil de frumoase şi de îngrijite toate p’acolo. Încă mai visez cu ochii deschişi…

No, ajung în Salzburg (bă, neapărat să mereţ, incredibil despre ce povestim noi aiciea) şi hopaaa!, văz una bucată Mazda 6, atunci apăruse modelu’, cu tichie de‑aia de taxi. Mă urc în ea, se uită ăla la mine blocat, io la el la fel, îi zic, no, nu merem? El, păi nu la mine. Io, cum adică, io vreau cu matale, ce dacă eşti pe la mijlocu’ cozii? El, senin, nu, trebe să meri la ăla de e primul. Evident, primu’ semăna grozav a aurolac de pe la noi, cât despre maşină mai ţin minte doar că era o coajă mai ceva ca a mea. M‑am şi gândit instant la nenea ăla tuciuriu din Kitzingen de nu voia să ne ducă pe plantaţie; mi‑am zis dacă face şi ăsta la fel. N‑o făcut, m‑o dus la hotelul unde eram cazat, Neutor.

Numa’ atâta vreau să vă mai zic că mă întreabă suedezu’ de unde îs, îi zic, la care dobitocu’ dracului (era ceva arăbete, nu mai reţin ţara) se uită la mine cu nişte ochi maaaaari şi zice în cel mai neaoş grai ardelenesc: păi io în căminele din Haşdeu am stat, am stat în Cluj până după revoluţie. I‑o fost mai rentabil să lase medicina din Cluj pentru taximetria din Salzburg.

La hotel Neutor mă trezesc că îs cazat într‑un adevărat palat (o să vă zic mai încolo cu ce ocazie). IMEEENS, tăt numa’ marmură şi cristale, mai văzusem aşa ceva doar în filme. Pe lângă tăte astea, mai aveam şi una bucată seif în cameră. După ce am citit juma’ de oră cum funcţionează drăcia, mi‑am băgat conservele de fasole înăuntru, să nu mă fac naibii de râs dacă intră cineva în cameră şi le vede.

Sună telefonu’ că să mă scobor că o vinit după mine cineva de la firma unde trebuia să dau interviul. Care, interviu, avea loc a doua zi dimineaţă, în seara aia urmând să mă duc la cină şi să dau de tătă echipa. No, m‑am dus la cină, foarte frumos, am făcut cunoştinţă cu tătă lumea, patronul era un nenea pe la 60 de ani pe vremea aia, fiică‑sa era cam deodată cu mine, plus o mai ţin minte pe Ursula, şefa de la marketing, o frumoasă şi 4 sferturi, din păcate cu prea multe ore de solar. Ce m‑o frapat din prima secundă o fost că şi Ursula şi fata patronului aveau nişte ineloace pe mână cu ceva pietroaie preţioase, cât capu’ de bebeluş de mari. Preţioase pietrele?, întreb. Dap, zice Ursula. Bine, zic io, da’ de ce le‑aţi montat în inelele alea de plastic? O râs tătă lumea şi n‑o mai răspuns nimeni. Îs convins că îs io prost, da’ chiar şi azi tăt din plastic mi s‑ar părea că îs inelele.

No, din una în alta întreb: da’ foarte frumoasă camera unde stau, mai mică nu se putea? Că îs numa’ io. Surâde patronul, păi noi cu ăia avem legături de mult şi este ceva conferinţa vieţii, aşa că nu or mai avut camere. Şi pentru că nu or mai avut camere, ne‑or dat apartamentul prezidenţial la preţ de cameră normală. Enjoy.

Zis şi făcut, m‑am bucurat cât am putut de cameră. Ca de exemplu, pe la 1 noaptea am descoperit nu numa’ că aveam un balcon cât o terasă, da’ avea şi copertină pe care o puteai derula la o simplă apăsare de buton, în caz că ploua. N‑o plouat, da’ aia nu înseamnă că nu m‑am jucat cu prostia aia de copertină mai mult de juma’ de oră. Cam scârţâia drăcia, da’ no, cu tăte nu poţi fi. A doua zi am aflat că unu’ de pe la ei de la fermă stătea fix lângă hotel şi le zicea la restu’ că nu s‑o hodinit că o fost ceva dement prin zonă care tot scârţâia ceva. Nesimţiţi austriecii ăştia. Numa’ gălăgie fac noaptea pe la casele lor, noroc că io aveam camera mai izolată şi n‑am auzit nimic.

Când m‑am trezit dimineaţa, dezastrul 1! Cearceafu’ era albastru, fix în zona unde intra în contact cu minunaţii mei chiloţi noi cumpăraţi de mama din piaţă de la ruşi; no, zic, am câcat drapelu’, îmi impută ăştia cearceafu’, îs fiu’ ploii, te miri cât costă. Aşa că am ieşit val‑vârtej din cameră, m‑am dus repede la interviu, mai mare ruşinea, mă gândeam că deja or sunat ăştia de la hotel la patron.

Când am ajuns la interviu, dezastrul 2: îmi uitasem ţigările în cameră. Cum patronu’ fuma, am zis dacă‑i bal, bal să fie până la spital. Am aflat că ei fac de fapt şeminee, că se cheamă Biofire, îi interesau geamurile de şeminee, nu de macarale. Am aflat asta cu preţul a juma’ de pachet de ţigări de la nenea patronul, care, foarte amabil, o trimis pe cineva sa mai ia doo pachete. I‑am zis că ale mele îs în cameră, îi aduc altele când ajung la hotel. Lasă, să avem până atunci, o zâmbit el…

No, tu ai ceva întrebări pentru mine?, o întrebat nenea (clasica întrebare de la interviuri). Io, Bambi ca de obicei: cât v‑o costat minunea asta de sediu? Tare frumos se văd munţii de aici de la mansardă. Cum‑necum, m‑or angajat – nici până azi nu am înţeles de ce.

Ajung la hotel, mă duc direct la recepţie cu coada între picioare, îi explic la tanti aia de la recepţie treaba cu cearceafu’, o mustăcit aia şi o zis dar vai, oaspetele nostru distins nu trebe să‑şi facă probleme, problema s‑a rezolvat. Mă gândesc şi acuma că toţi ăia de se cazează la apartamentul ăla prezidenţial se duc cu chiloţi de pe care se ia vopseaua, deci erau obişnuiţi.

Vă mai zic doar că, ajuns iar la Cluj, se uită vameşu’ uimit la mine, tot cu rucsăcelu’ mic şi gol în spate – atâta tot? Io – da. Păi desfaceţi să văd ce aveţi în el. Nu vreau să vă zic cum i‑o picat faţa când o văzut conservele alea mega ruginite de cârnăciori cu fasole (pentru ăia mici: conservele aveau un termen de garanţie de 3 ani pe vremea aia, aveau timp suficient să ruginească pe rafturi). Se uită la mine: păi ce e cu astea? Io, păi am fost la ceva interviu şi în caz că nu dădeam de oameni să am ceva de mâncare, să nu mor de foame. La care omul şi‑o arătat geniul şi încrederea lui că un român se putea angaja la o firmă din Austria: păi şi de ce nu le‑aţ mâncat? Erau stricate?

Data viitoare prima şi ultima delegaţie la Salzburg.

Trainer (tehnic) cu ochii larg deschişi spre lucrurile mari şi mici, cu credinţa de nezdruncinat că a dărui este o obligaţie, nu un privilegiu. A, da, pentru cei care se mai miră încă de ce nu îl văd pe Moş Crăciun: vine, da' vine călare pe un covor zburător, nu pe o sanie trasă de reni.