Despre pasiune, egoism şi bătrâneţe

A îmbătrâni este contrariul a ceea ce se crede în mod curent. În tinereţe, la vremea când nu ţi-ai definit încă opţiunile, eşti împovărat de greutatea tradiţiilor şi adevărurilor cu care ai fost îndoctrinat. Tânăr fiind, crezi în ideile răspândite, în cele care aleargă pe toate drumurile, eşti gata să aderi la tot şi la toate. Cari în spinarea ta greutatea familiei, a grupului din care faci parte, a societăţii. În ceea ce mă priveşte, am trăit înaintarea în vârstă ca pe o detaşare de toate aceste poveri. A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute, înseamnă a deveni mai uşor, mai liber. Într-un anumit sens eşti mai bătrân când eşti tânăr şi mai tânăr când eşti bătrân. Avea dreptate Picasso când spunea că îţi trebuie mult timp ca să devii tânăr.” Radu Beligan, în emisiunea Eugeniei Vodă, pe care vă recomand să o vizionaţi aici.

Aşa cum vă recomand să faceţi efortul de a urmări programul Teatrului Naţional, de a vă trezi devreme într-o sâmbătă şi a cumpăra bilete la Egoistul, cu acelaşi Radu Beligan în rolul principal. Nu aş fi ajuns să îl văd dacă nu se oferea Laura să ia bilete şi îi voi rămâne datoare pentru o seara ce nu o voi uita prea curând. Seară care a continuat cu descoperirea emisiunii pe care am menţionat-o mai sus, cu un dialog ce a continuat atât de firesc bucuria vizionării acestui spectacol şi din care nu am putut să nu îmi notez câteva fragmente, pentru a nu le uita şi pentru a vi le oferi şi vouă.

Radu Beligan este, aşa cum spunea şi Ina după spectacol, un exemplu al unei vieţi trăite aşa cum trebuie. Un exemplu al faptului că este posibil să îţi urmezi pasiunea până la final şi că nu există conceptul de „pensie” pentru cei care îşi ascultă vocaţia, harul. Eu cred cu tărie că fiecare om este înzestrat cu ceva, nu neapărat din domeniul artistic, dar ne este frică să căutăm şi / sau să schimbăm direcţia, chiar şi în cazul în care avem şansa de a ne descoperi adevărata misiune. Radu Beligan declară că Dumnezeu i-a pus mâna pe frunte şi că i-a dat acest har, pe care el şi-l va uma până dincolo de mormânt. Iar atunci când este pe scenă, are o „densitate de prezenţă” (aşa cum spunea Iancovescu) ce nu mai ţine cont de vârstă ci dimpotrivă, de cât a jucat şi cât de mult a însemnat pentru teatrul românesc.

Egoistul este o piesă care i se potriveşte lui Radu Beligan ca o mănuşă. Întâmplarea (sau nu!) face ca aceasta să fie ultima semnată de Jean Anouilh, fiind de asemenea un fel de recapitulare a vieţii acestuia, o privire spre sine. Privire ce se întâlneşte atât de bine cu cea a lui Beligan încât nu mai ştii dacă eşti într-un spectacol sau asişti pur şi simplu la o scenă reală, de viaţă. Iar Radu Beligan nici nu simţi că joacă, îmi permit să spun pur şi simplu că „este”. Iar ceilalţi actori, toţi unul şi unul, nu fac decât să construiască un tot ce transformă două ore în senzaţia că au trecut doar 15 minute.

Ce înseamnă însă EGOIST? Apropo, în franceză titul este Le nombril, adică buricul, ombilicul. Mie mi se pare însă că varianta aleasă în română este mult mai potrivită. E adevărat, personajul principal, scriitorul Leon Saint-Pe, este un fel de buric al unui cerc alcătuit din familie şi prieteni profitori, este cel căruia i se reproşează totul şi i se cere totul, este cel care împarte cecuri pentru a-şi plăti câteva momente pentru sine, este cel care dovedeşte clar că etichetele puse de ceilalţi sunt de cele mai multe ori nedrepte. Cei mai mari duşmani ai săi devin tocmai cei ce profită fără niciun scrupul de această legătură ombilicală, această exagerată responsabilitate a unui bărbat în faţa fostei soţii, copiilor ce nu au reuşit să îşi găsească o valoare în viaţă, amantei lipstă de talent, prietenului fals-nostalgic din copilărie. Aşa zisul Egoist, chiar dacă şi-a creat din sarcasm, ironie sau o ţigară furată împotriva recomandărilor medicului, mijloace de auto-apărare, e cel care ascultă vrând-nevrând problemele tuturor, cel care este tapat de bani pentru nevoile superficiale ale acestora, cel care trebuie să îşi anunţe ginerele că fiica lui îl înşală.

Replicile sunt minunate, ironia de bună calitate, jocul tuturor ireproşabil, alături de Beligan remarcându-se şi Damian Crâşmaru, veşnicul amorezat, sau Mihai Niculescu, un autoasumat „imbecil” şi soţ ce refuză să se abată de la tradiţiile familiei, absolut minunat interpretat. Despre fiecare s-ar putea spune câte ceva dar aş risca să mă lungesc prea mult. Mergeţi mai bine şi vedeţi şi voi, atât cât mai aveţi timp!

Veţi râde şi vă veţi întrista, veţi fi impresionaţi de vârsta marelui actor, vă veţi îmbogăţi sufletul. Undeva în piesă Beligan spune că sufletul este partea noastră cea mai fragilă, pentru că se sparge atât de uşor. Umpleţi-l aşadar cu lucrurile ce vă plac, cu pasiunile voastre, cu artă şi cultură, şi acesta va deveni mai puternic.

Singurul lucru care ne îngăduie să privim fără dezgust lumea în care trăim este frumuseţea pe care anumiţi oameni o creează, din timp în timp, pornind de la tablourile pe care le pictează, muzica pe care o compun, cărţile pe care le scriu, spectacolele pe care le creează, viaţa pe care o trăiesc. Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită, aş zice chiar că este o operă de artă prin excelenţă.” Acelaşi Radu Beligan, în emisiunea Profesioniştii.

Mulţumim domnule Beligan!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.